Alina Andrei


Început de nuvelă profundă



Microsoft Romania
 

Nu avusese nici pe dracu până când, într-o zi care se anunțase fericită (și s-a dovedit că n-a fost), i s-a atras atenția că nu arată respectul cuvenit literaturii profunde. Ba chiar un domn respectabil a insinuat politicos că ar putea fi ceva de capul lui, dacă, și a accentuat cu limba Dacă, nu și-ar mai pierde vremea cu lucruri derizorii, Dacă ar arăta măcar un minim de interes față de esență. În momentul insinuării, Gheorghe mușca cu poftă dintr-un măr. Bucata i s-a împiedicat de omulețul roșu din gât, dar nu s-a înecat, spre fericirea mamei lui și a viitoarei mame a viitoarelor sale odrasle. Pe sfert rușinat și pe jumătate parșiv, a recunoscut umil ca potaia galbenă a vecinului, că n-a apucat să citească chiar toate cărțile valoroase ale literaturii naționale și universale, că n-a cugetat intens la problemele existențiale care tulbură mințile înțelepților. Tonul lăsa să se înțeleagă că regretă profund, însă eu știu că minte cu nerușinare! În timp ce bucățile mușcate din măr se topeau în sucul gastric din al lui stomac, nu medita deloc la nemurirea sufletului și nici dacă după moarte se va ridica în tavan și de acolo se va holba la cei care îl vor plânge. Nici măcar nu-și făcea probleme dacă va exista cineva care să-l bocească. Știa că după, nu o să-i mai pese. O să i se fâlfâie.

Gheorghe e la el în bucătărie, la masă, e trecut de miezul nopții. Vrea să scrie o nuvelă profundă, să-și demonstreze că e în stare, așa cum în clasa a patra și-a spart capul de zidul magazinului de reparat biciclete. Și atunci a vrut să-și demonstreze ceva dar după ce i s-a scurs sângele pe față, a uitat în mod iremediabil (sau irevocabil) ce. Până să se apuce de scris, și-a dat seama că bucătăria nu e totuși un loc potrivit. Poate că sufrageria? Nu. Acolo are maică-sa pești albaștri de sticlă, iar peștii de sticlă nu inspiră gânduri înălțătoare. Poate că la o mănăstire cu icoane bizantie sau într-o bibliotecă cu fotolii moi din piele maronie. Da. Locuri potrivite. Dar Gheorghe e Gheorghe, și nu-l duce mintea să-și ia catrafusele, să se ducă în gară, să se urce în tren și apoi să coboare la o stație din apropierea unui mănăstiri. Oricare. Cel de Sus ar ține cont de bunele intenții ale lui Gheorghe și precis că îl va ferici cu gânduri alese. Sau ce mare brânză să se ducă la biblioteca publică??? Acum e închis, dar n-are relevanță. E adevărat că fotolii de piele sunt doar în biroul directoarei, dar ăsta nu e un motiv ca să se descurajeze și să nu-și mai scrie nuvela profundă. Dacă tot trebuie să intre noaptea în bibliotecă, pe fereastra de la etajul întâi, doar nu o să-și facă scrupule de adolescent cu coșuri. Pe dreapta, a doua ușă. Da. Acolo. Cu o șurubelniță și două mâini dibace se poate descuia orice ușă.

Culmea, m-a ascultat!! Ca să vezi, gând în gând cu bucurie. Altă dandana. Gheorghe și-a ales ca subiect o muscă într-un pahar cu apă. De mult îl obsedează muștele cu o singură aripă și paharele goale pe jumătate, și??? Nici măcar acum când i-au venit mințile la cap, aici în fotoliul directoarei, înconjurat de tone de cultură, nu e în stare să fie solemn, așa cum cere prilejul.

Ce poate fi profund în legătură cu o muscă, ba chiar una cu o singură aripă? Oare un astfel de subiect îi va impresiona până în vintre atât pe francezii de la Sorbona cât și pe patagonezi? Nu. Normal că nu. O muscă e doar o muscă. Lui Gheorghe i se năzare că musca are chipul lui și că-l privește mustrător, ca un bunic cu ochelarii căzuți pe nas. Muscă neagră, mică și strălucitoare, din aceea care se naște, se îndoapă, se împerechează, depunde ouă și apoi crapă, pe muntele de gunoi de la marginea orașului. Acum doi ani, când a visat paharul cu apă, musca din acesta era verde și mare. Tot strălucitoare. Dimineața a căutat într-un atlas ilustrat, și acolo a văzut că muștele verzi bâzâie mai puternic decât altele. Își depun ouăle pe carne moartă, iar larvele se îngrașă în gunoaie sau în rahatul animalelor de companie și a câinilor vagabonzi. Informațiile l-au tulburat. De ce numai în dejecțiile animalelor de companie și a vagabonzilor? Larva cum e în stare să facă diferența între un rahat de cocker auriu și unul de lup de la ZOO? Sau poate că nu face mofturi. Acum un an a fost și mai rău. Zi de zi le studia și pe cele de casă și pe cele verzi, când ieșea din oraș căuta disperat muște de grajd și nu se liniștea decât când le zărea, căci văzându-le în față, la o oarecare distanță, însemna că nu s-au urcat pe el, ca pe orice bucată de carne uitată într-un cotlon de abator. Încă de pe atunci știa că o astfel de zburătoare de casă depunde peste o mie de ouă, în numai două săptămâni, în rahați de oameni și de animale, în carne moartă, mușcate veștede, paltoane mâncate de molii. Fără să-i mai pută urât la nas, fiind obișnuit, multe ore și le-a petrecut urmărind muștele de grajd cum se împerechează pe o balegă întărită de vacă maro, cu ochii umezi și ugerele slăbite. Muscoiul o apuca pe muscă pe la spate, o ținea cu forța, urcându-se pe ea, și, posesiv, cu picioarele îi îndepărta pe indivizii care stăteau la coadă. Lepră nu putea să facă, știa bine Gheorghe, pentru că are pielea groasă, însă uneori îi era teamă să nu intre în el morbul febrei tifoide, să i se înroșească ochii de la conjunctivită sau să i se căptușeacă plămânii cu tuberculoză și să scuipe sânge pe-o batistă albă de hârtie. Muștele, chiar și cele cu o singură aripă, nu-i fac bine lui Gheorghe. Pentru că el e om și oamenii se pot îmbolnăvii de la muște.

Mușcă din capătul pixului și se screme din toate puterile să scoată măcar o propoziție profundă. I s-au înroșit urechile de atâta efort iar vâna albăstruie de la tâmplă îi bubuie sub piele. Inspirat/transpirat și-a dat seama că-l poate ajuta chiar subiectul nuvelei, adică a luat un pahar gol, transparent, l-a umplut pe jumătate cu apă, și l-a așezat pe birou, în fața lui. Ca de la sine, a apărut și musca, una mică de tot, care înainte de a se arunca sinucigaș în pahar, a zburat haotic pe lângă tavan, în mijlocul încăperii. E în cea de-a 23-a zi de viață. Fiind mici, trăiesc 24 de zile, deci n-a pierdut mare lucru când s-a aruncat în apă. Dacă l-aș întreba acum pe Gheorghe de ce a umplut paharul doar pe jumătate, n-ar știi ce să-mi răspundă. Ar da din umeri și eventual ar spune că așa i-a venit. Acum e trist pentru că nu poate să scrie despre muște așa cum Dostoievski a scris despre Marele Inchizitor. N-am cum să-l ajut, regret, de fapt nimeni nu are cum să-l ajute pentru că Gheorghe a lăsat pixul, s-a așezat în cap, pe birou, și făcând echilibristică rumegă un măr galben cu o pată maro. Pielița cu pata maro i-a ajuns în gură, pe limbă, între măsele, a alunecat în gât și din esofag i s-a urcat în stomac. Oricât ar vrea, din poziția aceasta nu ar putea să scrie nimic, fie povești derizorii, fie eseuri profunde. Sângele i s-a scurs în scalp, și numai din acest motiv dureros a hotărât să coboare cu picioarele pe podea, și să-și așeze fundul aferent pe fotoliul de piele maro. Musca moartă și mică se holbează la el din pahar, în același timp plutind cu burta în sus la fel ca Ofelia lui Shakespeare pe râu. Arată bine. La fel de bine ar arăta și pe Gheorghe, dacă acesta ar fi un salam din carne de porc alterat, dar nu e. Cum nu e porc, eventual ar putea fi un salam din carne de om alterat.

Pe foaie a scris doar atât:

Pe birou e un pahar pe jumătate plin cu apă și-o muscă mică și moartă se uită prin sticlă la mine. Seamănă cu tine. Ba nu. Seamănă cu toți.

Atât a scris. A mai vrut să măzgălească ceva dar i s-a năzărit că de lustra directoarei atârnă o panteră roz, da, chiar roz chiloțiu, și agasat de privirea impertinentă a plecat.

Alina Andrei