Cătălin Gavriliu

Ențu
(VII, 4)

Microsoft Romania
 

4.

Era o perfecționistă în materie de creație proprie. Ion știa cîte ceva din încercările ei, dar niciodată n-a reușit s-o aibă în spectacolele de muzică și poezie ale Școlii, nu fiindcă Lidia s-ar fi jenat de compania celorlalți veleitari de pe afiș, ci din pricina neîncrederii în sine.

Ca și cum sinceritatea ei l-ar fi obligat, Ion îi mărturisi, la începutul primăverii, după ce-i livrase un program cu care putea decoda cele mai noi video-discuri cu filme transmise prin Internet, că el e textierul de taină al principalului grup de hip-hop din oraș. Cum a motivat? Cică dintotdeauna a vrut să fie ziarist. Tuturor le zicea că știe el ce știe de persistă în gîndul ăsta. Și-a imaginat în detaliu felul în care va reuși. Nu-l mai interesa nimic altceva în afara locului și datei concursului. Și într-o bună zi a citit în ziar anunțul. E drept, între timp îmbătrînise puțin, chelise și făcuse oleacă de burtă, dar mai bine mai tîrziu decît niciodată. Suna exact cum îl concepuse el într-o plictisitoare oră de dicție cu creionul în gură. Îi era limpede că înspre folosul lui se întorceau toate. "A mea e clipa" și-a zis în dimineața examenului. Erau două posturi de redactori, iar candidați, el și cu vreo doi-trei liceeni. A sosit juriul. Ultimele indicații. Subiectele? Cuvînt cu cuvînt ceea ce-i trecuse odată prin cap, așteptînd-o pe întîia lui nevastă în ploaie, ca un caraghios. El era la Actorie, iar ea, la Conservator. A privit foile primite, apoi pe celelalte, cu care venise și pe care așternuse, în atîția ani, soluțiile optime. Îl pufni rîsul. Treceau minutele și nu reușea să scrie altceva decît rîndurile astea. Rînjea întruna. Își amintise anecdotica fiecărei alegeri. I-au apărut și aspectele financiare ale problemei. Deci un salariu de-atîta rupe gura oricui îl știa de pîrlit.

"M-am îndrăgostit ca prostul de tine", zise el nitam-nisam. Lidia însă trecu peste declarația de dragoste, punînd-o în seama contextului în care avea loc acel concurs. Era foarte cald în sală. Cînd mai rămăsese un sfert din timpul acordat, președintele comisiei veni lîngă el și-l întrebă ce tot consultă sub bancă. "Lucrarea mea, i-a răspuns. Eu sunt cîștigătorul". Redactorul-șef cercetă foile lui de acadă și izbucni: "Suspendăm concursul. Acest candidat cunoștea subiectele!"  "Așa că mă eliberez de frustrare în muzica tinerilor", conchise piratul.

Talentul său actoricesc o făcuse pe Lidia să-l asculte cu sufletul la gură, măcar din recunoștință față de DTX-ul primit pe-o nimica toată. Abia după ce-i promise că vine deseară să-i urmărească monologul realiză că melodiile acelea îngrozitoare erau de fapt scrise de Ion...

Se duse totuși la "Rozena".

A trecut și 8 martie... Nu știu cum a fost pentru voi, dragi prieteni, dar pe mine unul, m-a ruinat. Și nu doar pe mine, ci și pe vreo două sau trei generații, dinaintea și de după mine. Strămorții mei și urmașii urmașilor mei, adică.

Încă de dimineață m-a luat nevastă-mea la sentiment: "Ioane, ce zi e astăzi?" Nu mi-era frică de ziua femeii, întrucît pusesem ceva  bani deoparte. "Știu, iubițel. Și n-o să te dezamăgesc" îi răspund eu, somnoros. "Deci n-ai uitat ce mi-ai făgăduit, nu?" "Bineînțeles, draga mea" îi zic, gîndindu-mă că scap de obligații cu un buchet de flori și o ciocolată. "Să te dau la mașina de tocat dacă nu faci ce-ai promis?" "Bagă-mă și-n cuptor, numai lasă-mă să dorm!" Apoi m-am dus în piață, după lapte, și am luat de la "Geanina" niște garoafe superbe. Marița mă aștepta cu robotul de bucătărie pregătit să toace carne. "Ce-i asta?" "Păi sunt cele mai frumoase flori pe care le-am găsit!" "De frumoase văd că-s frumoase. Dar unde-i Luna? Nu mi-ai jurat tu că mi-o faci cadou cînd slăbesc cinci kile?" Și s-a urcat pe cîntar. Așa era! Ca să-mi arate că nu glumește, a luat o bucățică de antricot și a făcut-o pastă de mici sub ochii mei. "Aoleu, asta chiar mă toacă!" mi-am zis îngrozit. "Cine m-o fi pus să fiu ironic cu Marița? Acuma dă-i Luna de pe cer, Ioane, dacă ții la viață!" Am îndrăznit totuși să-i spun că nu avem loc în casă și pentru Lună. "Băi, tu să nu mă crezi tîmpită! Cum să bagi Luna în casă?! Mie adu-mi act de proprietate pe o bucățică din ea, și-ai scăpat. Altfel, ajungi hamburger!"  Și culmea, la radio cînta grupul ei favorit, "Taxi", ce altceva decît "Luna"...

Auzisem eu că în America se ocupă cineva cu astfel de vînzări, așa că am luat urgent legătura cu el, prin Intermet. Cînd am aflat prețul unei parcele pe Lună, m-am și văzut dus la gură, mestecat și înghițit de Marița. "Asta o să-și recupereze kilogramele cu mine dacă nu acționez!" mi-am zis. Măcar un loc de veci selenar să-i iau...

Și-atunci mi-a venit ideea să apelez la spiritism. M-am încuiat în baie și am început să-mi invoc strămoșii. Am făcut un fel de teleconferință cu ei. "Care aveți comori ascunse?" i-am întrebat. Cei mai mulți mi-au spus că le-au declarat celor de la Asociația căutătorilor de comori, care mi-o luaseră înainte. "Bine, tataie, dar matale spui străinilor unde-ai pitit cocoșeii de aur, în vreme ce eu, os din osul tău, mor de foame?", l-am certat eu pe unul din spirite. Am dat totuși peste o bunicuță de pe vremea lui Cuza-Vodă, care și-a amintit că ascunsese de bărbatu-su niște bijuterii primite de la nu știu care ibovnic de-al ei, cu care de altfel a și fost prinsă în pat și împușcată. M-am dus la locul respectiv - nu era departe -, am săpat și am găsit caseta cu aur. Dar tot n-ajungea pentru o groapă în Lună. Așa că m-am uitat în oglinda din baie pînă cînd au început să-mi defileze în față generațiile viitoare. "Băi nepoate, văd că tu o s-o duci bine în viață. Dă-mi și mie niște parai, că-s la ananghie!", i-am zis unui urmaș de prin 2140. Cu chiu, cu vai, am strîns banii, și seara m-am prezentat cu cei doi metri pătrați de sol lunar. Act de proprietate în toată regula. Marița a fost fericită; are cu ce se mîndri la serviciu.

Pe mine mă apucă însă groaza la gîndul că i s-ar putea întîmpla o nenorocire - o calcă mașina sau mai știu eu ce... De unde mai fac eu rost de bani s-o depun în Lună?



Cătălin Gavriliu