Alina Andrei


Autopsia celui mai iubit inginer

Gen literar: eseu serios
Fundal sonor: Duke Ellington


Microsoft Romania
 

Pe 7 februarie 1947, Parchetul francez l-a dat în judecată pe americanul Veron Sullivan (aflat în pielea și în oasele francezului Boris Vian), pentru a sa pornografică scriere: "Am să scuip pe mormintele voastre". Domnul Vian a scris corpul delict în anul 1946 în numai 15 zile, în urma unui pariu nefast cu prietenii și din cauza unei jene financiare acute. Tot cu rea credință a pretins că e doar traducătorul incriminatului roman, pentru a-i duce de nas pe critici, cititori și vânzătorii de bilete de cinema.

Vara anului 1940. Tutuu... tuuu, la trompetă. Nu întâmplător s-a reapucat de cântat după ce a cunoscut-o pe Michelle Leglise, cu accent pe un e, prima lui soție, Bibi din dedicația "Spumei Zilelor". "Pentru Bibi" a născut un nor trandafiriu, urmăritor de îndrăgostiți pe stradă, a așezat în baie papuci din piele de câine - zburător, preșul ce scotea bale de săpun, mângâia șoarecul spălător de pereți, pentru Bibi lăsa razele de soare să se izbească de robinetul din bucătărie. Dar au trecut anii și Bibi poate că nu mai era chiar Bibi, ci doar Michelle. Apoi a întâlnit o dansatoare, pe Ursula Kubler. Michelle a rămas acasă cu copiii, iar Vian s-a dus la Primărie să se însoare cu Ursula.

"Voi scuipa pe mormintele voastre" ar fi trecut neobservată în librării, spre nefericirea scriitorului și a editorului, însă un moralist vigilent, Daniel Parker, "președinte al Ligii Părinților de Familie", a avut bunăvoința să protesteze, să huiduie și să scuipe corpul delict. Prin urmare, în urma scandalului romanul a început să fie jinduit de tații de familie și de fii și fiicele acestora. Lucrurile s-au aranjat cam anapoda. Scuipătorul președinte de familie purta același nume cu unul dintre cântăreții de jazz preferați de Vian. Mai există un fotograf britanic cu acest nume, însă n-are vâna scuipătorului președinte al Ligii Părinților de Familie, nu prea are nimic. E cuminte. Așa, și mai există un anumit Daniel Parker ce dă cu pudră pe obrajii actorilor de la Hollywood. În secolul al XVIII-lea a trăit un căpitan cu același nume. Purta perucă albă, pudrată, avea ochii albaștri și nasul pornit spre dreapta. Dar nu are nici o legătură cu Boris Vian, așa că să-i lăsăm trupul mort în pace.

Scuipătorii de familie spuneau că e "hidoasă și nerușinată" cartea lui Vian, iar acesta afirma despre roman, cu mâna sub inimă: "Literar vorbind, nu merită nici o zăbavă. Prost, foarte prost. Comercial vorbind, e bine construit. Știu. Nu-s degeaba inginer".

Din această afacere editorială cel mai prost a ieșit iubita unui fost colaboraționist. Bărbatul și-a strangulat femeia într-o cameră de hotel. Partea delicată pentru Vian: criminalul a lăsat pe noptieră romanul "Voi scuipa pe mormintele voastre", deschis la pagina în care se descria suculent o crimă asemănătoare. Asta e. Ar fi putut să abandoneze lângă cadavru o carte de șansonete, niște șosete verzi, o baghetă cu susan sau o carte de apicultură, dar n-a vrut și pace. Din cauza lui, Boris Vian cu greu a scăpat de acuzația de instigare la crimă, doar cu ajutorul unei chichițe legislative.

Parker l-a hăituit pe Vian mai mulți ani, pentru că avea timp la dispoziție și nu vedea maliete, criticii și judecătorii la fel, erau bolnavi la ochi, Boris le vedea și totuși tot se supăra, aorta i se îmbolnăvea. La un moment dat a uitat să-și ia pastilele și inima lui a crăpat la o petrecere, pe 23 iunie 1956, în timp ce se uita la o ecranizare mediocră a romanului incriminat. Era acasă, lângă soție și prieteni, s-ar fi putut și mai rău, să-și dea duhul într-o sală de cinema, printre critici și scuipătorii de familie, sau poate că nu, poate că nu i-ar fi păsat, după ce dai colțul nu mai contează cine se zgâiește la cadavrul tău, cine-și freacă mâinile, cine jelește ca un crocodil, chiar nu mai contează cine ce necrolog a scris, câte coroane se așează pe mormânt.

La urma urmei era nomal să moară, chiar dacă a scris volumul de versuri "N-aș vrea să crăp", și dacă tot a decedat, putem să-i facem autopsia. Îi desfacem pieptul și ne uităm atenți la organele interne. Putem să observăm cu ochiul liber că suferea de insuficiență valvulară a aortei și de endem pulmonar. Nu, nu o să folosim smulgătorul de inimi, e suficient doar să observăm striațiile, nuanța închisă de bujor pătat cu vin negru. Să ne astupăm nasul cu bucăți de crin, ferindu-ne astfel de mirosul de puroi și carne putrezită ce intră pe sub ușă. Evident, evident că încă din copilărie inima i-a bătut neregulat, a simțit în piept o neliniște de cuc înghesuit la colț de un motan albastru. Sărăcind părinții, toți au trebuit să se mute din casa mare în apartamentul mic al portarului. Prin urmare inima a suferit o altă modificare, s-a micșorat pe la colțuri ca să intre în spațiul mai mic. Nu e nevoie să fi medic legist ca să-ți dai seama că în "Spuma Zilelor" casa se micșora zi de zi, pe cât creștea nefericirea personajelor, pe numele lor Chloe, cu accent pe e, și Colin, fără accent pe e. Plămânul drept al mortului Boris Vian arată suspect. Are un nufăr înfipt în el, ceea ce probabil că i-a cauzat și moartea, după ce a decedat din cauza inimii defecte. Poate că nu ar fi crăpat dacă ar fi urmat un tratament adecvat cu boscheți de iasomie. Cântând la trompetă, nufărul din plămân a crescut și mai mult. Medicii i-au interzis să mai cânte în barul Le Tabou, din Saint Germain des Pres, dar degeaba, prea târziu. O vreme s-a salvat pentru că vedea maliete. Peste tot, pe stradă, pe hârtie, călare pe litere, pe treptele tribunalului atunci când judecătorii l-au condamnat la 14 zile de închisoare pentru scrierea sa imorală (la drept vorbind, o porcărie cartea asta, dar rămâne între noi). Din fericire, au suspendat pedeapsa. S-a certat oleacă cu Sartre, mă rog, e treaba lor, nu vom ignora faptul doar pentru că urmele discuției neplăcute se zăresc în coșul pieptului și pe mărul lui Adam.

Această pendulare între tribunal, casă, bar și ziarele pline de protestele scuipătorilor de familie, au dus la micșorarea aortei, nu există dubiu în această privință. Muzica delicioasă a lui Duke, crocantă pe alocuri, precum și malietele au avut o vreme efectul pansamentelor cu rivanol și a petalelor de crin lipite pe cearcăne. Din descompunerea venelor din plămâni ne putem da seama cât de mult l-a afectat faptul că în iunie 1946 nu i s-a dat Prix de la Pleiade, pentru "Spuma Zilelor" - "cel mai sfâșietor roman de dragoste din literatura lumii"- cum spunea prietenul său Raymond Queneau. Fiind cartea sfâșietoare, nu ne putem mira că i-au murit în casă lămpile, că pereții s-au strâns tot mai mult.

Să ne uităm acum la mâini, la degete. Sunt ușor bătătorite, e clar că-i plăcea să meșterească la mașini, doar a avut un BMW vechi, un Braizier 1911, fără îndoială că a fost un inginer priceput, s-a văzut în "Toamnă la Pekin". Nici în acele vremuri francii nu creșteau în pom, și nimeni nu-i dădea bani doar ca să scrie romane sfâșietoare, criticii nu vedeau malietele și nici cei de la editura Gallimard, care au refuzat să-i publice "Smulgătorul de inimi". Lumină mai puternică pe creier! Cu mare atenție trebuie să studiem fiecare gogoloi și neuron, să realizăm de ce Vian zărea malietele. La psihanalistul Jacquemort e clar de ce! Pentru că psi-ha-na-li-za (mi se încurcă limba în gură) o pisică, iar pisicile au pofte de feline, manifestările acestora transferându-se oleacă în medic. "Păcat că oamenii nu le văd pe maliete așa cum le văd eu, își zise Jacquemort, și poate că nici eu nu le văd deloc așa cum spun, dar, în orice caz, un lucru e sigur: dacă nu vezi malietele, trebuie măcar să te prefaci că le vezi. De altfel, sunt atât de vizibile încât ar fi ridicol să nu le vezi".

Eu le văd, le văd bine, pentru că port ochelari cumpărați de la Cabinetul de Vindecat Maliete. De la nunta lui Colin cu Chloe (cu accent pe e), trupul mort al lui Vian mai miroase a nori de coriandru, a buruieni de munte și a iarbă roșie de Pekin. Hamalii au dat jos lada neagră, cu trupul mort al lui Chloe, și de atunci că probabil se simte izul de cimitir acolo unde nu sunt maliete.

Acum ștergem picăturile de sânge de pe calota craniană a lui Vian cu tampoane de nor. Creierul îl depunem la picioare și scalpul îl trecem peste față. Capul va rămâne gol la fel ca un pepene verde golit cu lingura de miezul roșu și de sâmburii negri. Dacă sunteți prea sensibili deschide-ți fereastra să intre aerul proaspăt și dânsele. Doar cele "de culoarea funinginii, cu pieptul roșu, cu ochiul de lună și țipete ușoare de șoricei". Bun. Intrați, intrați. Aveți voie să asistați la autopsie, voi "maliete care muriți imediat cum atinge degetul cuiva, chiar foarte ușor penele voastre imposibil de atins, care muriți din orice, pentru că vă privește cineva prea lung, pentru că râde privindu-vă, pentru că se întoarce cu spatele sau își ridică pălăria, pentru că noaptea se lasă așteptată, fiindcă se face seară prea devreme".

Alina Andrei