Alina Andrei


Fotografiile doamnei Traubkatz


Microsoft Romania
 



Pe doamna Aurelia Traubkatz am cunoscut-o pe când avea 88 de ani. Era bolnavă de diabet, avea cataractă și nici cu auzul nu stătea prea bine. Când am sunat la ușă era în bucătărie, la aragaz, amestecând într-o cratiță albă cu buline albastre. Știu asta pentru că toată scara mirosea a mâncare gătită, apoi mi-a deschis ținând încă în mâna dreaptă lingura de lemn picurândă de sos. Am stat de vorbă în sufrageria mică, înțesată de mobile greoaie, cu nelipsita masă din mijloc, acoperită de mileu, farfurioare, ochelari și cutii de medicamente. Pe pereți, dulapuri și televizor erau multe poze de familie. Nu le remarcasem până nu mi-a spus că în ele sunt rudele ucise la Auschwitz. Mama, bunica, cele șase surori și doi nepoți.
Într-una dintre fotografii, făcută la începutul anilor '30, doamna Aurelia (pe atunci adolescentă slăbuță, cu cozile cuminți, de-o parte și de alta), zâmbea lângă o soră, în fața unui zid. Fuste negre, cămăși albe, simple. Funde mari. Nu râdeau cu poftă, ghiceam că au fost intimidate de aparatul de fotografiat, de cei din jur, probabil chiar li s-a spus să zâmbească și să stea drepte, nemișcate. Peste patru pagini de album, era lipită fotografia care mi-a plăcut cel mai mult. Deja femeie matură, măritată, poza cochet într-un studio din Budapesta. Costum trei sferturi, vulpe la gât, pălărioară, pantofi cu toc și bretele. Poșeta ținută în mâna stângă, cealaltă pe clanța unei uși de carton, folosită ca decor. Fotografia în sine nu era deloc remarcabilă, fiind un clișeu ieftin reprodus în zeci de mii de exemplare cu alte chipuri de femei, alte costume și poșete, cu același decor în fundal și aceeași lumină. Aici zâmbea ca și cum și-ar fi adus aminte de un gând numai de ea știut, care în mod cert, nu îi era destinat soțului. La scurtă vreme a trebuit să se mute într-o casă cu steag galben, să-și dea gulerul elegant pe o cană de ceai fierbinte. Într-un târziu a fost dusă, împreună cu alți evrei, la Lichterwort, un lagăr improvizat într-o fabrică părăsită. Ca într-un coșmar, în scurtă vreme doamna elegantă se transformase într-un schelet acoperit de cârpe murdare, ce se hrăneau cu zoaie, paie înmuiate în apă și câte-o jumătate de cartof. Vorbindu-mi despre acele zile în care deținuții erau bătuți cu bocancii, uciși prin înfometare, nu puteam să cred că îngrămădirea de oase de care îmi pomenea, are vreo legătură cu femeia din albumul de familie sau cu bătrâna ce stătea în fața mea. După terminarea războiului și eliberare, primul eveniment notabil în viața ei, a fost tocănița din măruntaie și ceapă primită ca pomană de la un țăran de pe drum. Cu puține cuvinte, de parcă n-ar fi vrut să le irosească, sau dimpotrivă, ca excesul acestora să nu dăuneze esenței, mi-a vorbit de îmbucăturile care îi răneau gura și stomacul, de atâta nefolosință, de senzația de îndestulare și apoi de vomă.

Nu știu dacă doamna Traubkatz mai trăiește. Dacă nu, mă întreb oare ce s-a ales de toate acele fotografii de familie.

 

Alina Andrei