Alina Andrei


Omul cu canistră albastră


Microsoft Romania
 



Un scriitor bătrîn, pe vremuri de succes, care s-a autoizolat de societate, e rugat, șantajat sentimental, împins ușor de la spate, să-și dea foc în fața Comitetului Central al Partidului, în timpul vizitei secretarului sovietic. Totul se petrece pe parcursul a 12 ore, în 22 iulie, ziua națională a Republicii Populare Polone. Zi bizară, frig de toamnă tîrzie, uneori soare, apoi vifor și grindină. Oameni gri, încrîncenați, lihniți, veșnic în căutarea unei cozi de magazin alimentar. Ziduri crăpate, tencuială care cade de la sine. Lăptăresele bătrâne se hlizesc la șuvoiul de lapte ce se scurge pe afalt. Totul îți dă o senzație de lehamite și de prăbușire.

Din cînd în cînd, pe televizoarele sovietice, imagini festive de la vizita secretarului sovietic, politicieni care se sărută pe gură, steaguri, pancarde cu "Am construit socialismul". Imagini fără sonor. Nimeni nu asculta discursurile, nici măcar ofițerii din poliția secretă.

Nu. Nu mi se pare un manifest politic, antiguvernamental. Mai mult un manifest personal, anti-lumea de "căcat", un cuvînt ce apare cu zgîrcenie în carte, și totuși în fiecare pagină i se simte mirosul. Carte despre un sinucigaș ratat, un inadaptat, o arătare tristă și bătrînă care viețuiește în culmea inerției.

"Că eu de copil mă tot despart de viață și nu pot să mă despart. Mă mocăiesc la trecerile de cale ferată, merg pe sub zidurile de pe care cad acoperișurile, mă îmbăt pînă-mi pierd cunoștința, mă leg de huligani. Și așa mă apropii de linia de sosire", Tadeusz Konwicki, "Mica apocalipsă", pagina 7, primele cinci rînduri. În poloneză, titlul e "Mala apokalipsa", și a apărut la trei ani după ce m-am născut, prima ediție fiind clandestină. Nu știu ce însemna pe atunci "clandestin" în Polonia, cu un an înainte de apariția "Solidarității". Oare a fost tipărită pe ascuns, într-o pivniță? Oare puținii inițiați au auzit de carte la coadă la lapte, la bufet, la o adunare de partid, au cumpărat-o pe sub mînă și-au strecurat-o ilicit în buzunarul din interiorul hainei, citind-o apoi vicios, noaptea pe closet?

"Că eu de copil mă tot despart de viață și nu pot să mă despart. Mă mocăiesc la trecerile de cale ferată, merg pe sub zidurile de pe care cad acoperișurile, mă îmbăt pînă-mi pierd cunoștința, mă leg de huligani". Scriu despre un scriitor care umblă cu o canistră de benzină după el, pe străzi de-un ger dureros. I s-a spus că trebuie să și-o toarne în cap, să se îmbibe pînă la picioare, în fața clădirii Comitetului Central al Partidului. Are și-un chibrit la el, suedez, cumpărat pe valută de la Shop. "Și așa mă apropii de linia de sosire". Fără îndoială că asemenea rînduri, scrise în România anilor '50, l-ar fi trimis pe autor rapid la linia de sosire. Poate că și în Polonia, dar nu în anul 1979. Deja se simțea ceva în aer, ceva confuz, cu iz de surogat de libertate. Aproape toate personajele din "Mala apokalipsa" sînt mocirloase, alunecoase, în afară de eroul principal și de Pikus, cîinele vagabond. Intelectualii din opoziție sînt acceptați de guvern, foștii miniștrii comuniști devin artiști, pictează nuduri durdulii, compun poezii călîi, apoase. Filmele subversive (ca "Transfuzia", nume simbolic), rulate "clandestin" sub afișele producțiilor sovietice, sînt aplaudate atît de oamenii gri din sală, ce-și zîmbesc tîmp conspirativ, cît și de oamenii puterii. Cîrnați din rumeguș în vitrine, vatmani care nu mai au chef că conducă tramvaiul, bonuri pentru carne și benzină, bandaje refolosite în spitale. O lume atît de familiară românilor. În beciul Restaurantului "Paradis", lîngă closet, agenți care arată ca niște "artiști atinși de depresie" torturează intelectualii care refuză să se adapteze la lumea înconjurătoare. Maestrul bucătar are grad de colonel și păzește nisetrul gătit în cinstea oficialilor ruși.

Noțiunile de bine și de rău se întrepătrund periculos în cartea lui Konwicki. Ce testament poate lăsa în urmă scriitorul care Trebuie să-și dea foc? O rețetă anti mătreață și o rețetă contra constipației. Cam pe la mijlocul zilei, un om din opoziție, un oarecare, îi spune "Nu mai avem nevoie de dumneavoastră". Prin urmare e liber moralmente să-și trăiască în continuare surogatul de viață. Apoi alții îl învinovățesc că vrea să dea bir cu fugiții, că este laș. Din nou Trebuie să-și dea foc. Aceaste cuvinte, "Nu mai avem nevoie de dumneavoastră", se pitesc în fiecare frază din carte. Scriitorul care Trebuie să-și dea foc, nu mai folosește nimănui, decît ca trup carbonizat, simbolic, în fața Comitetului Central al Partidului.

Dimineața, la începutul ultimelor 12 ore din viață, imediat după ce a aflat ce Trebuie să facă, a observat că pomișorul sfrijit din fața balconului a înverzit pentru prima dată după mulți ani. Parcă nu-i mai venea să moară. El, bătrînul care tot încerca să se despartă de viață, începuse să-și dorească, timid, ca într-o doară, să mai apuce și cea de-a doua zi. Se îndrăgostește de o rusoaică pe nume Speranța, tînără și cărnoasă pe sub haine. Din cînd în cînd, zărește paianjeni negri ce atîrnă în colțul camerei, de canistra albastră, de prietenul său muribund.

Intelectualii care l-au rugat să se sacrifice, cinic și sec, l-au atenționat să-și măsoare cuvintele. "Pe cele mai bune păstrează-le pentru diseară. Numai cugetări celebre, oamenii or să le noteze și or să le păstreze ca pe versetele Bibliei". Apoi îi cer bani de taxi. Muncitorului care vine să-i închidă gazul, îi dă de pomană paltonul. "Va fi mai ușor de sărit pe lumea cealaltă", își spune el. Deși cartea se termină fără ca autorul să arate gestul final, îmi imaginez că în timp ce aprinde chibritul, scriitorul nu poate să strige decît: Căcat!

Pentru ce trebuia să se sacrifice omul cu canistră albastră? Unul dintre personajele romanului, un intelectual, caracterizează în cîteva cuvinte societatea poloneză de atunci: "Am îmbătrînit și ne-am secătuit publicînd buletinele, periodicele, manifestele noastre semilegale pe care puțini le citesc. De regulă, tineretul. Dar tineretul se căsătorește, face copii, își cumpără un Fiat mic, arendează o parcelă, sădește roșii". Cînd am citit pentru prima dată cartea țin minte că mi-a lăsat o senzație mai puternică de silă și de lehamite decît "Greața" lui Sarte. Poate pentru că am auzit de atîtea ori poveștile luptătorilor anticomuniști care s-au refugiat în munți, sperînd naiv să salveze țara de comuniști, pentru că am vorbit cu foști deținuți politic, închiși pentru că au vrut să-i alunge pe ruși sau doar pentru că au spus un banc nepotrivit pe stradă. Pentru că de atîtea ori, după Revoluție, am auzit oameni cumsecade spunînd "era mai bine Înainte, pe vremea comuniștilor". Pe atunci tineretul citea cu nesaț cărți aluzive, sorbea cuvintele Monicăi Lovinescu, încercau să afle ce se mai aude de Doina Cornea și Goma. Apoi toți se căsătoreau, făceau copii, primeau apartament la bloc, se treceau pe listele de așteptare pentru Dacia, stăteau la cozi pentru rația la ouă, își făceau pile la carne, vara plecau la mare, la Costinești sau Mamaia.

Habar n-am ce făceam pe 2 martie 1989. Probabil eram la școală, jucam șotron, mă uitam pe pereți. Nu știu. Doar tîrziu după Revoluție am aflat că pe 2 martie 1989 un brașovean, Liviu Babeș, și-a dat foc în semn de protest pe Pîrtia Bradu, în Poiana Brașov. Și mai tîrziu, cred că în martie 1999, a trebuit să merg la ceremonia de comemorare. N-am mai ajuns. N-am pierdut mare lucru. Din știrile apărute în presă a rezultat că a fost, ca de obicei, o adunare firavă de oameni, politicieni burtoși, și cineva de la Primărie. Cîteva coroane care nu lipsesc de la astfel de comemorări și discursurile aferente. În 2004, am apucat să vorbesc cu soția protestatarului. În sala Consiliului Județean din Brașov erau așezate tablourile mortului, pictor amator. Nu se remarcau prin frumusețe sau talent, totuși aveau ceva care te făceau să zăbovești asupra lor. Au căzut de cîteva ori și s-a glumit pe seama prezenței spiritului lui Babeș în sală, printre cei vii. Unii au rîs. Alții nu. "Era un om vesel, plin de viață, sufletul petrecerilor. Nu bănuiam că o să facă așa ceva, nu s-a gîndit la mine și la copil. Eu eram ocupată cu casa, să mă lupt pentru rația lunară de ouă. Din cînd în cînd se întreba ce fel de oameni sîntem că suportăm o astfel de viață. Era foarte dezamăgit că nimeni nu reacționează, că nimeni nu face nimic. Ultimele lui tablouri sînt Tăvălugul și Grota cu măști. M-a pictat și pe mine și pe fetiță, în grotă. Cînd am văzut tabloul m-a apucat frica, l-am întrebat ce l-a apucat dar nu mi-a răspuns", mi-a povestit văduva. După sinuciderea soțului a fost vizitată de nenumărate ori de securiști, a fost ocolită de prieteni și de colegi. Au fost voci care au insinuat, veninos, că pînă la urmă Babeș n-a fost un martir, că avea probleme în casă cu nevasta sa blondă, i se urîse de viață sau chiar că nu era sănătos la cap. Înainte să-și dea foc pe pîrtie, în fața a cîtorva turiști străini, a scris cîteva cuvinte pe un brad sau pe un carton. Anul trecut le știam, dar le-am uitat. Oricum erau cuvinte din categoria "memorabile", vorbe care le-ar fi plăcut intelectualilor din cartea lui Konwicki. Cuvinte-manifest ce ar putea fi reproduse pe un ton grav la simpozioane, la depuneri de coroane.

 

Alina Andrei