Liana Mânzat

 

drumul spre mare

 

în fiecare dimineață îmbrac în cașmir
tristeți stinse peste noapte
ca să le las pradă apoi,
câte unui vis orgolios,
ațâțător de singurătate

politicoasă și absentă cârpesc fisuri
în țesătura timpului,
pe apucate mă mai și lupt din când în când
cu ideologia totalitară
și nivelatoare a consumului

cu respirația tăiată,
cine, dacă nu eu,
să prevină spre prănz,
înecarea în nihilismul zevzec,
aflat momentan în dizgrație

și tot așa... seara abia,
epuizată de acest șotron fără sfârșit
(al neacceptării eșecului),

ajung să îmi târâi agale pașii
pe drumul
care duce spre mare

ah,
iubire râzi,
ferit și fremătând a furtună
și nu asculți ce spun,

uite, s-au speriat pescărușii de noi
și ale noastre tristeți
îmbrăcate-n cașmir




Liana Mânzat