Cătălin Gavriliu

Ențu
(VI, 4)

Microsoft Romania
 

4.

Acum sosise ziua corigențelor - Albu rămăsese, în mod surprinzător, la Matematică, iar Ențu, la Română - ,un bun prilej de a se întîlni.

Reuși cu greu să scape de maică-sa, numai după ce-o asigurase că a priceput mesajul ungurului.

Era patru, iar el, la șase, susținea examenul. Nu avea emoții, întrucît știa ca pe apă cele din urmă versuri ale lui Marin Sorescu, autor din care profesoara lăsase să-i scape că-l va întreba în exclusivitate. 

Îl așteptă pe Albu, din instinct, un sfert de oră, pe-o bancă din parc, după care se îndreptă spre liceu. I-ar fi prins bine să aibă din timp acel gadget asupra lui, ca o amuletă, dar ce să-i faci dacă datele întîlnirii rămăseseră ca-n tren... Nu putuse afla unde se ascunsese toată vara Albu, deoarece n-avea acces la viața găștii acestuia, și-n general, era rupt de cartier, în ciuda respectului pe care îl purta unora din șefi și "Tremenșilor" în special, din ale căror stihuri împrumuta copios în rugăciunile de seară. Spre groaza lui însă, i se întîmpla uneori, în genunchi fiind, să debiteze niște chestii care n-aveau nici o legătură cu divinitatea, dar care-i veneau direct din inimă. "Am un suflet tarat, am un vierme în mine!" și-a zis odată, după ce a identificat sursa cuvintelor rostite fără voia lui: refrenul unei melodii dance, "la mare, la soare, femeile sunt goale, femei adevărate, agață-le pe toate". Bineînțeles că băieții îl ocoleau ca pe un lepros, cu-n asemenea suflet de gabor. De Albu îl lega ciclul primar, petrecut în aceeași bancă, și-atît. Drumurile li se separaseră. Dacă n-ar fi existat Lidia, poate că acum ar fi fost locțiitorul lui. Cu doi ani în urmă, cînd numai o urmărea de la distanță, părea pe deplin integrat în universul ei. Era convins că Nușa - așa o botezase înainte de a-i afla numele adevărat - știe că e urmărită și acceptă situația. Se simțea în deplină siguranță, ca atunci cînd acționezi după un plan infailibil. Probabil așa fusese doar în burta mamei, ori cînd era în grija bunicii, despre care își mai amintește doar cum provoca ea evenimentele care trebuia să fie învățătură de minte pentru el. Odată mergeau pe trotuar și au văzut un copil de vîrsta lui care își amuza prietenii traversînd la mustață înaintea mașinilor. Buna tocmai îi zisese că-n fiecare dintre noi stă Mîntuitorul. După ce i-a urmărit jocul periculos, ea îl îndemnă pe ăla să mai facă o cascadorie, doar-doar l-o călca bibiul, să vadă Ențu în direct ce înseamnă să fii neascultător. Accidentul nu s-a produs, dar lui i-a rămas vie posibilitatea producerii. Dacă ar fi continuat să rămînă la nesfîrșit în umbra Lidiei și n-ar fi încercat să traverseze și el - cu precauție, nu orbește! - șoseaua aceea plină de pericole numită viață, n-ar fi putut să iasă niciodată din proiectul criminal în care îl zăvorîse baba. Doar gestul de solidaritate cu acea carne de tun a bizarei concepții despre educație credea Ențu că îl va salva. Acum îi era limpede că ieșirea la rampă în fața Lididei nu fusese altceva decît o aruncare cu ochii închiși sub roți de TIR.

N-avea nici o hîrtie și nici un pix la el, și-n plus, îl dureau groaznic măselele. De pe broșuri îi zîmbea larg Sandu.

Cătălin Gavriliu