Alina Andrei


Aerul murdar, fetusul și fata cu capac



Microsoft Romania
 


Are 17 sau 18 ani, arată cam de 25, și se crede la fel de înțelept ca un bărbat de 50. Nu știu de unde a tras concluzia că toți oamenii devin înțelepți la vârsta de 50 de ani, nici mai devreme, nici mai târziu. Mic, gros, degetele lui pe sticla de bere sunt butucănoase, totuși are umbra subțire pe perete. Firavă. Așa e umbra lui pe un perete văruit cu alb. Ne-am cunoscut cam aiurea. Ba nu. De ce aiurea? Cred că băuse trei beri și trei cafele, pentru că altfel n-ar fi avut curajul să se lege de un necunoscut, de un om în toată firea (ăsta sunt eu), și să-i spună tâmpenii. S-a proțăpit în fața mea și m-a rugat politicos, cu eleganță chiar, să respir mai cu atenție.

- Aerul dintr-o încăpere închisă nu poate fi curat cu adevărat, și prin urmare acum tu respiri molocule uzate. Oxigen la mâna a doua! A trecut deja prin plămânii mei și ai ăstora de la mesele vecine. Fiecare dintre noi respirăm aerul ce-a trecut prin ceilalți. Ceilalți! (după ce-a rostit ceilalți, s-a urcat pe taburet)

- Afară, pe lângă gazele de eșapament, și fumul din fabricile care n-au dat încă faliment, tragem pe nări și pe gură aerul ce-a trecut prin plămânii a șase miliarde de oameni și a altor miliarde de mamifere. Aeeerrrr murdar! Murdarrrrrrr, murdarrrrr!

Cam așa. Cam asta a spus, și-ar mai fi continuat dacă nu l-ar fi tras colegii lui, și nu i-ar fi îndesat un măr în gură. Toți au râs atunci, și barmanița, deși la urma urmei ce-i de râs? Are dreptate puștiul. Mi-a căzut greu, e adevărat. De atunci mereu mă gândesc la faptul că respir aerul ce-a trecut prin plămânii bolnavilor de râie, leproșilor, comuniștilor, colecționarilor de fluturi morți, crocodililor, inspectorilor fiscali, americanilor ce-i împușcă pe irakieni, irakienilor ce sunt gata să decapiteze americani, cămilelor ce se balegă în deșert, venețienilor ce se pișă într-un canal puturos, șobolanilor ce rod din cadavrul putrezit al unei pisici, vecinilor mei, rudelor pe care nu le-am mai văzut de-o viață și sper să nici nu le mai văd, primarului, primului ministru, președintelui, foștilor ofițeri KGB, securiștilor, blatiștilor, farmaciștilor, cretinilor, deștepților, patagonezilor, iacilor, curcilor... Și tot așa.

Nu mi-e greață. Mă amuză chiar. În nici un caz nu-mi vine să-mi astup nasul cu mâinile, și nici să-mi lipesc gura cu lipici. În lipsa oxigenului, sângele meu ar căpăta culoarea albastră. N-am chef să am sânge albastru!

A doua zi și-a cerut scuze. Mi-a spus că băuse prea mult și că se pregătea pentru o lucrare la școală. O lucrare care-l scotea din sărite, ca tot ce ținea de școală, profesori și colegi. Îl înțeleg perfect. Ar fi fost mai bine dacă nu l-aș fi încurajat. De atunci mă consideră un fel de popă sau un coș de gunoi. Adică mi se confesează. Își deșartă pe capul meu toate dramele lui existențiale, de parcă aș fi un tomberon unde arunci gunoaiele care ți s-au strâns în buzunare. Cutii goale de țigări, bilete compostate și mototolite, prezervative, brichete stricate, numere de telefon, facturi.

Parcă eu nu le am pe ale mele. Am destule. Mi-a mai spus că un om normal respiră de-a lungul vieții 74 de milioane de litrii de aer. Mi se rupe! Și că un nou născut inspiră de 50 de ori mai puternic decât un adult. Atunci când iese din maică-sa. Și cei cu asta? Nu sunt medic din ăla care crăcănează femeile.

- Dacă aș fi știut în burta lui maică-mea, ce aer infect mă așteaptă afară, aș fi rămas acolo. Nu-mi amintesc cum era, dar rău nu cred. Nu mai rău decât acum. Un medic mi-a spus că fătul visează aproape tot timpul. De unde știe? Eu îl cred. Mi se pare firesc că visează, ce să faci în burta cuiva, decât să visezi. Mi-e ciudă că n-am ținut minte toate visele. Sigur că visam mai frumos decât acum.

- E o aberație.

- Nu, nu e, de ce să fie? Aș fi stat în burta lui maică-mea, ghemuit, și toată viața aș fi visat.

- De ce tocmai în burta lui maică-ta? Dacă tot e să te aberezi, alege și tu altceva. Eu, de exemplu, dacă tot ar fi să mă adăpostesc în burta cuiva, aș alege o roșcată tânără, în putere. Fumătoare, care să bea des și mult, de toate. Castă. Și care să asculte Bach, Nick Cave și Ada Milea. Din când în când, după ce m-aș plictisi de atâta visat și holbat la mațele și coastele ei, aș ieși afară să mă hrănesc cu lapte. Firește că o să mă satur să stau cu nasul în sutienul dânsei, așa că m-aș băga din nou în burtă. Dacă aș fi fost femeie, aș fi ales să mă ghemuiesc în burta unui bărbat. Nefumător, cu gâtlejul uscat. Și cast. După ce m-aș fi plictisit de visat, aș fi ieșit afară, să sug din sfârcurile lui până când ar plesni de lapte. Apoi din nou, în el. Și tot așa, la nesfărșit, până la groapă.

- Acum tu vorbești bazaconii. Eu eram serios. Chiar mă gândeam să fac un proiect pentru școală despre ce visează pruncii în burți. Dar nu mai am chef, precis altcineva a mai făcut asta înaintea mea. Nu suport asta. Pe lângă faptul că respir aer uzat, și ideile care îmi vin sunt într-un fel reciclate. Au mai fost folosite de alții și nu am cum să evit. Anul trecut, cu niște colegi, am vrut să facem o expoziție eveniment. Unul urma să pozeze anumite locuri, apoi să lipească pozele tot acolo. De exemplu, dacă poza un stâlp, să lipească hârtia tot pe el. Dacă poza un autobuz... poarta unei case... geamul unei crâșme... Înțelegi tu. Altul a vrut să strângă gunoaiele de la el din cartier și să le aranjeze artistic în fața Primăriei. Oale ruginite, peturi de plastic, hârtii, cartoane, jumătăți de canapele, pungi, șosete rupte. O tipă a făcut rost de o sponsorizare în coșciuge, și le-a cărat în fața unui azil de bătrâni. Pare tâmpită și sadică, dar nu e. Avea o întreagă teorie. Eu n-am înțeles nimic, dar suna frumos. Morbid, dar frumos. Eu am vrut să pictez bufnițe în cele mai neașteptate locuri. Și siluete lungi de tot. Îmbârligate. Umbre prelinse de pe ziduri pe stradă. Am renunțat pentru că am ajuns la concluzia că unii, cu mult înaintea noastră, în diferite locuri ale lumii, au făcut ceva asemănător. Nu mai vreau să am gânduri second-hand! Poate că îți imaginezi că sunt teribilist, că vreau cu tot dinadinsul să fiu original, să șochez. Nu. Sau poate că da. Am vrut pe la 15 ani, dar acum m-am maturizat. Nu vreau să fiu unul dintre dadaiștii lui Tzara, nu vreau să pictez pe camioane cu sângele meu, sau să arunc cu bucăți de vită pe peretele unei galerii, și să numesc asta artă. Poate că e, dar nu vreau așa ceva din partea mea. Uneori îmi vine să arunc cu tot felul de obiecte în tavan, pe pereți, în capul trecătorilor, de la balcon, dar nu o să deschid niciodată o expoziție la mine în dormitor, pentru că dormitorul meu mă privește doar pe mine. Nu-mi place nici Warhol cu cutia lui de supă. Îmi place doar că a fost împușcat. L-au ars sau l-au băgat în pământ? Poate că acum stă ghemuit, în pozița fetusului, și visează la supa lui. Nu vreau să arunc totul la gunoi și să spun că e de căcat, ca apoi să fac și eu un alt căcat bun de aruncat la gunoi. Și nu vreau ca niște idioți să se extazieze în fața mea, doar pentru că am ieșit pe stradă în fundu' gol, zbierând și recitând din Shakespeare. Eram beat. Atâta tot. Nici nu-mi place Shakespeare. Nu-mi mai place nimic, și mi-e ciudă. Un artist polonez a fost arestat anul trecut pentru că l-a "răstignit" pe Iisus cu capul în jos. Nu mai țin minte în ce consta blasfemia, dar l-au arestat. Sunt cretini ăia care l-au arestat. 1, pentru că nu mai suntem pe vremea Inchiziției, și omul ăla are dreptul să facă ce vrea, atâta timp cât nu ia crucea și nu o trântește de capetele oamenilor de pe stradă. 2, așa i-au făcut publicitate, ceea ce probabil și și-a dorit. O fi vrut să stârnească vâlvă.

Alina Andrei