Nora Vasilescu



Când rațele mor

Microsoft Romania
 

Acum se spune despre acel vânător că ar fi împușcat milioane de rațe, că ar fi făcut prăpăd și că nici un măcăit nu mai stârnea liniștea mlaștinilor, nici atingea în vreun fel viața peștilor și a broscoilor de pe întinderile de lintiță și trestii care mărgineau așezarea. Pe atunci nu se spunea astfel. Vânătorul era cunoscut numai ca un om cu noroc la rațe și pe care multă lume îl invidia pentru numeroasele înaripate care, umplute cu paie, își roteau ochii galbeni de sticlă galbenă în încăperile locuinței sale. Și era adevărat că alicele lui nu cădeau niciodată în gol, era adevărat că niciodată câinele său nu se întorcea fără de pradă în bot.

Omul nu era vânător de meserie, ci un individ oarecare ce însoțise cândva un prieten prin mlaștină în zorii zilei și își încercase și el norocul cu pușca acelui amic care purta bandulieră și cizme înalte, cumpărate special pentru vânătoare, fluier de ademenit zburătoarele și mănuși scumpe, iar ai cărui câini, aleși pur-sânge cu grijă, erau cele mai ascultătoare dobitoace, învățate să aducă stăpânului tot ceea ce armele sale, multe și scumpe, puteau nimeri. Omul nostru nimerise atunci, cu pușca prietenului său, toate rațele pe care le luase în cătare, iar câinii acestuia le aduseseră pe rând. Prietenul a crezut la început că le nimeriseră împreună, dar și-a dat seama, chiar fără să compare muniția, chiar fără să recunoască, de faptul că ageamiul de lângă el fusese cu norocul. Norocul începătorului, desigur, îi spusese el, fiindcă cine și-ar fi putut închipui că un burghez cumsecade, unul care nu a mai pus degetul pe trăgaci de la serviciul militar, nimerește fiecare măcănitoare de pe înaltul cerului? Și păru că are dreptate acest prieten când, după o vreme, îl invită din nou, de astă dată ca să împuște iepuri dintre care omul nostru nu nimeni decât, cu chiu cu vai, unul singur. Ceva mai târziu amicii încercară și cu fazani, dar rezultatele, din ce în ce mai proaste, ale novicelui și neîndemânarea sa vădită mai, mai să îl convingă pe vânătorul învechit să nu-l mai ia cu sine.

Când s-au reîntâlnit, mai degrabă pentru a alunga singurătatea bălții, din nou la vânătoare de rațe, veșnicul începător nu irosi însă nici un glonte. Păsările păreau cuprinse de tremur și însuși vântul arăta ca și cum nu le-ar mai fi purtat aripile pe mai departe când omul nostru se apuca să le țintească. Cădeau zburătoarele grase una după cealaltă, iar câinii nu pridideau a se mai duce după trupurile lor împănoșate. Cădeau rățoi cu țeastă albastră, cu moțuri albe sau cu pene verzi, cădeau rațe cenușii și cădeau din cele frumos colorate ale căror nume doar vânătorul experimentat le știa. Cădeau exemplare banale și din cele rare, bătrâne și grele sau ușurele, tinere de-un an. Iar cei doi prieteni nu încetau să se mai mire de neobișnuitul noroc al zilei.

Însă lucrurile mult nu puteau să stea așa. Prietenul cel cu puști dichisite și câini mulți, după a treia sau a patra încercare, se sătură de ucigașul de rațe, iar acesta, la rândul lui, nu mai avea nici o plăcere în a trage după fazani, prepelițe și iepuri din care numai arareori cădea vreunul. Așa se face că într-o zi își cumpără o pușcă veche și, câteva luni mai târziu, primi de la un văr un cățel metisat pe care l-a învățat cum s-a priceput el mai bine să alerge după rațele care cădeau din cer și să i le aducă. Omul atunci a început să plece singur în zori de zi pe baltă împușcând măcănitoarele care păreau că stau în bătaia țevilor sale de parcă ar fi încremenit în plin zbor de câte ori ochii săi liniștiți se îndreptau asupra vreuneia.

Cei pe care i-a luat cu el în aceste expediții și-au găsit, încetul cu încetul, pretexte bune a nu-l mai însoți întâi pentru că mult prea rar ajungea vreunul cu vânat acasă, apoi fiindcă omul, cu pușca lui veche pe braț, stârnea, pe când călcau prin mlaștini, un fel de neliniște greu de înțeles asupra căreia nimeni nu zăbovi, cum nu zăboviră nici asupra zâmbetului lui ce se ivea de câte ori țevile i se ridicau încet spre stolul care își lua zborul chiar atunci.

Lăsat în singurătatea sa, vânătorul descoperi că rațele puteau fi vândute bine, pentru carne sau pentru pene, să fie mâncate sau împăiate, disecate ori pastrate și, în lungul anilor ce trecură, se lăsă de orice ocupație ar mai fi avut și rămase la pușcă, gloanțe și câine, aducând de fiecare dată maldăre de înaripate acasă.

Pe cele mai grase și tinere totodată i le gătea o bătrână din vecini. Pe cele mai arătoase învățase să le împăieze singur după ce le curățea de intestine și organe și le vindea la târg sau, în anii de pe urmă, celor care de-acum îl căutau acasa anume pentru asta.

Pe masură ce timpul trecea, casa i se umplea de rațe cu ochi galbeni care, nemișcate de pe policioare și din colțuri, își priveau stăpânul cum vine cu tolba plină, cum vinde, cum doarme sau cum își cheamă câinele în zori după ce ultimele pregătiri de vânătoare erau gata. De prin colțuri și de pe policioare îl priveau venind și plecând, mâncând supa de rață, friptura de rață, tocana de rață și toate celelalte feluri pe care bătrâna care-i ținea gospodăria i le făcea în vreme ce acela lipsea.

Până în ziua când vânătorul despică pe masă rățoiul cu pene verzi pe care urma să-l împăieze. Îi scoase pipota și inima, plămânii și intestinele, în fine se pregătea să extragă și cei doi ochi negri opaci pe care furnicile deja năvăliseră fiindcă se învățaseră că, pe masa aceea, se găsea mereu ceva proaspăt de mâncare.

Când ajunse însă la ochi, pe masă, și de pe masă pe podele, ceva se rostogoli cu zgomot, iar omul rămase o vreme nedumerit privind ceea ce se rostogolise pe jos și care era un mic ochi de sticlă, similar acelora gata pregătiți de el într-un borcan.

După câteva clipe vânătorul, spunându-și probabil că ochiul fusese înlocuit, că era neatent, că ajunsese să lucreze atât de mecanic, încât etapele operației nu i se mai fixau în minte, că nu le mai executa gândind și că, la urma urmelor, cine știe unde-i fusese capul. Însă și din cealaltă orbită a animalului se rostogoli ceva greu pe masă. Abia îl prinse înainte de-a cădea pe podele și-și spuse că să fi înlocuit ambii ochi fără să știe parcă nu-i venea a crede. Dealtfel aceștia nu erau întocmai celor pregătiți alături, cât numai să-ntindă mâna după dânșii. Erau ceva mai mici și mai negri. Galbenul strălucitor și firele vopselei din interior erau estompate.

Vânătorul îi puse la locurile lor, deschise pasărea la uscat, după un timp o umplu chiar cu paie, și încercă să uite întâmplarea. Dar lucrul se dovedi mai anevoios decât se așteptase nu fiindcă s-ar fi încăpățânat să dezbată dacă era memoria lui care-l înșelase sau nu, ci pentru că, a doua zi, o altă pasăre avea ochii de sticlă. Deja, la capătul sezonului, toate rațele pe care le aducea acasă aveau aceiași ochi mici, ceva mai întunecați, puțin diferiți de aceia din borcanul lui. Că de sticlă erau și nu din alt material se convinsese ducând câțiva în oraș, la cel mai apropiat bijutier care îi confirmă că, fie ei și foarte frumos lucrați, ochii aceștia erau din același material cu aceia cumpărați de la gablonțuri en gros. N-a îndrăznit vreodată s-o întrebe pe bătrâna care-i făcea de mâncare dacă și păsările date spre a găti aveau astfel de ochi, dar fie nervozitatea sa crescuse peste măsură în acest ultim sezon, fie că judeca lucrurile bine, de la o vreme, începu să aibe senzația că ea îi ascunde ceva.

De asta, sau poate numai din rutină, când primăvara își începu sezonul, plecarea nu i se mai păru un eveniment atât de important, iar răsăritul deasupra bălților îl lăsa mai degrabă cu un frig băgat pe sub piele de care doar cu greu se scutura acasă, după ore petrecute în fața frumoaselor exemplare cu ochii gata înlocuiți. Mergea ceva mai rar acum, dar rațele continuau să i se-arate ca nemișcate personaje de acuarelă de îndată ce cătarea puștii sale le încadra privirii.

Când a desfăcut primul rățoi care avea abdomenul gol, s-a ridicat și a început să se plimbe cu pași mari prin încăpere. Pasărea nu mai era caldă desigur, dar nici pielea n-o avusese desfăcută, cu atât mai puțin oasele sternului. Cu toate acestea înăuntru corpul era curat, chiar uscat în bună măsură, iar organele lipseau cu desăvârșire. Sezonul era la început și, exact cum se temuse, tolba lui avea serile măcar una, două astfel de rațe, cu penele colorate, cu ochii mici, de sticlă și goale pe dinăuntru. Când toate rațele de peste zi s-au dovedit a fi eviscerate, omul și-a chemat câinele în curtea din dos și l-a omorât cu un glonte mare, ca pentru urși.

Însă la vânătoare tot a mers, culegându-și singur câtă pradă putea dintre ape. Venise din nou toamna și prea stătea vânatul măcănitor nemiscat în aer de îndată ce ridica dânsul pușca de peste braț, prea mergeau gloanțele sale drept și fără de greșeală în corpul, gol sau nu pe dinăuntru al rățoilor cu pene verzi, moțați sau cu țeastă albastră. Prea stătea cerul nemișcat de fiecare dată când ochiul său se ațintea asupra cârdurilor sale.

Când însă a venit acasă cu prima rață umplută cu paie, omul a lăsat-o pe masă deschisă, așa cum rămăsese și s-a dus la culcare. A doua zi în zori era din nou pe baltă. A ridicat țeava și cârdul a înlemnit din nou în cer așteptându-l, dar el a rotit patul puștii și, cu grijă, a lipit gura de foc acolo unde i se-nchidea arcul sprâncenelor.

Familia a angajat-o apoi pe aceeași bătrână să-i curețe casa. Dar aceasta, după o zi sau două de muncă, și-a luat câmpii bălmăjind că ochii galbeni ai măcănitoarelor nemișcate de pe polițe și de prin colțuri se întorceu după ea îngrozind-o. Casa a rămas atunci nevândută și nici o rudă nu a mai venit dintre cele care se gândiseră că unele mobile și unele covoare, poate chiar unele măcănitoare împăiate le-ar fi de folos în gospodărie. Peste iarnă trebuie să fi crăpat câteva țevi prin pivniță fiindcă igrasia se vedea cum urcă de-a lungul pereților. Pe sub streșini toată primăvara se foiseră rândunelele și cuiburi multe înnegriseră zidurile. Toamna târziu, înainte să înceapă a ploua mocănește, înainte ca sezonul să reînceapă, casa a luat foc, iar unii vecini, dintre cei mai bârfitori, au spus că, până s-ajungă pompierii cu sirenele lor, în noaptea aceea, sute de măcănituri furioase s-ar fi auzit împletindu-se dinspre casa vânătorului, de parcă toate bălțile, cu lintița și trestiile lor, toate mlaștinile care mărgineau așezarea și-ar fi vărsat vânatul în curtea aceea.

Nora Vasilescu