Nora Vasilescu



Sindicat

Microsoft Romania
 

Se lăsa îndesată vara peste București, câinii puteau fi văzuți mai rar, mai singuratici, alergând cu scopuri precise și limba scoasă, haitele de iarnă însă rămânând adăpostite pe sub mașini sau prin tufișurile parcurilor. Atunci au început să moară bătrânii. Spre deosebire de aurolacii viguroși, fericiți de căldura care-i lăsa să doarmă fără griji pe asfalt, spre deosebire de cerșetorii de vârstă medie care de-acum nu-și mai târau pledurile colorate ca să-i apere de răceala trotuarelor, spre deosebire de copiii țigăncilor care zâmbeau căldurii din spatele mâinii întinse a mamelor; bătrânii mureau fără semne premergătoare și fără chiar să-ti poți da seama că asta o să li se întâmple în următoarele cinci minute.
      Erau cei care se așezau de dimineață în locurile stabilite, pe borduri sau pe marginile de ciment ale vitrinelor, în intrânduri de case sau în colțuri uitate de constructori goale, printre două blocuri, pe suporturile de flori de la marginile trotuarelor, peste tot pe unde fiecare, în căptușelile sale de ziare și de haine vechi, îi rezistase iernii. Se așezau acum, pe la nouă dimineața, urmându-și strategia zilnică de tăcere și privire tristă, ca, pe la unu, două dupăamiaza, să-i vezi cu capul pe spate, arătându-și indecentele gingii goale, ori cu obrazul zbârcit rezemat de umăr, trăsăturile înțepenindu-le treptat sub soarele putregăios al amiezei. Alții nici nu mai apucau să ajungă, cădeau în stradă, se scurgeau, parcă, printre zdrențele care-i acopereau. Iar cei mai rezistenți cădeau pe când se îndreptau spre casă, ori adăpostul în care-și petreceau noaptea, cu recolta de mărunt și de bancnote stânsă cu grijă în sân sau în câte o traistă de plastic.
      
Primii care au prins mișcarea au fost aurolacii care, în curând nu i-au mai lăsat pe cei de la morgă să se bucure de aceste mici bacșișuri cotidiene. Îi urmăreau îndeaproape pe bătrâni în speranța să le fie aproape la cădere și că vor dubla câștigul zilei cotrobăindu-i înainte să observe cineva. Iar bătrânii pricepeau și încercau să-i gonească cu țipete și gesturi furioase, ba, uneori și cu bâta; când se putea, cu pietre. Numai că tot ce izbuteau să obțină era îndepărtarea urmăritorului care se situa la o distanță considerată sigură, boșorogul pierzându-și în încercarea asta atât ultimele urme de energie, cât și credibilitatea trecătorilor care-l compătimeau pe copilul gonit - credeau ei - ca să nu strice vadul de cerșit.
      
La început veneau salvări chemate de trecători. Cu toată întârzierea pe care vârsta pacientului o induce fără greș pe meleagurile acestea, ele soseau după ce lumea plictisită se risipise demult, constatau decesul, puneau invariabilul diagnostic de congestie cerebrală și anunțau morga. Spre sfârșitul lui iunie însă înțeleseseră deja că e o alergătură fără rost și, de îndată ce telefonistele auzeau că e vorba de pacienți găsiți pe stradă a căror vârstă ar fi depășit cincizeci, transmiteau automat apelul la morgă. Tot spre sfârșitul lui iunie însă autoritățile înțeleseseră cât de inexacte erau statisticile de care dispuneau și că majoritatea pensionarilor onorabil înregistrați, nu erau altceva decât cerșetori care de ani de zile beneficiau de mila vecinilor de cartier pentru a nu fi nevoiți să-și vândă garsonierele comfort III în care, prin mutări succesive după pensionare, nimeriseră. Se găsea câte un administrator de bloc mai vânos care să urle prin casa scărilor după plata întreținerii rămasă restantă încă de dinainte de ultimul val de inflație, după plata fondului de rulment sau după banii de reparație a liftului pe care batrânul nu doar pretindea că nu-l folosește, dar chiar, încăpățânat în restul ăla de mândrie care-l făcea să nu caute prin gunoaie decât după lăsarea nopții, și devenind din ce în ce mai palid cu fiecare etaj urcat, le parcurgea pe picioare nesigure.
      
Dar pe aceștia, pe administratori adică, chiar dacă majoritatea îi înțelegeau și chiar îi aprobau, nu îi susținea nimeni, și nimeni nu venea să-l arunce pe boșorog în stradă. Așa se face că doar o mică parte a cerșetorilor era înregistrată în acte ca atare. Acestora li se adăuga un număr imprecis de spălători de parbrize, vânzători de obiecte uzate, de flori furate din parcuri și cimitire, de mâncători de pomeni.
      
Iar când asfaltul a început să se moaie și praful să năclăiască frunzele cenușii ale copacilor, primăria înregistra tocmai un număr de morți cu mult mai mare decât ar fi fost vreodată cu putință, dacă cifrele catastifelor ar fi fost măcar ca ordin de mărime apropiate de realitate. În consecință, mașinile morgii nu se mai grăbeau cu aceeași osârdie să culeagă cadavrele albăstrite de prin colțuri, uitând apelurile cetățenilor sau amânându-le chiar și câte o noapte, de se umplea locul de miros, și gura mortului de muscoi și furnici.
      
Plictiseala autorităților, nu tocmai inexplicabilă, deveni îngrijorare pe la jumătatea lui iulie și, cam tot atunci, unii ziariști au fost sesizați de amploarea fenomenului, deși, date fiind căldurile, lucrul tot n-a fost luat în serios. Problema care se punea era că, oricâtă lehamite ar fi arătat salvările, oricâtă lene poliția și oricât de sastisiți ar fi fost cetățenii, numărul cadavrelor depășea deja binișor capacitatea orașului, ca să nu mai vorbim despre posibilitățile de identificare și înhumare.
      
Autoritățile superioare nu erau atât nedumerite asupra logisticii situației, cât de aberațiile datelor. Fiindcă, după orice numărătoare logică, bătrânii orașului ar fi trebuit să se fi terminat cam cu vreo lună în urmă. Or, ei continuau să se prăbușească zilnic pe străzi într-un număr cvasi-egal. Așa se face că, într-a doua jumătatea lui august, toate încercările de mușamalizare se dovediră ineficace și chestiunea ajunse în fine la minsterul de Interne. De aci lucrurile se lămuriră oarecum fiindcă ministerul avea oamenii necesari ca să urmărească la început unul-doi bătrâni, iar, pe urmă, din ce în ce mai mulți date fiind rapoartele de necrezut.
      
Într-adevăr, cutare femeie care spăla parbrizele mai mult sau mai puțin cu voia posesorilor autovehiculelor, se prăbușise în stradă pe la prânzul zilei de 18 august, dar, pe 19 august, ea se afla din nou la post repezindu-și cârpa udă asupra geamurilor mașinilor. Întâi se crezu că e vorba de două femei diferite, dar cadavrul primeia, înregistrat în regulă, se odihnea la morga spitalului Municipal. După aceea, ce te faci cu bătrânul curat, cu ochi apoși și nasul roșu care cerșește la intersecția din Piața Muncii? Pe 21 august se prăbușise și el cu picioarele tăiate de arșiță, fusese cules câteva ore mai târziu de mașina morgii, dar pe 22, la ora 10, se înregistra că același om cerșea în aceeași piață. Pe 19 decedase în cimitirul Bellu, lângă cavoul dr. Gerota un bătrân slab numai piele și oase, purtând o insignă de veteran de război. Omul fusese găsit abia câteva zile mai târziu. Dar lumânăresele puteau să jure că-l văzuseră cerșind încă de-a doua zi la locul său știut, în rondul scriitorilor.
      
Judecând după rapoarte nu mureau zi de zi ca apoi să-și reia activitatea normală în dimineața următoare, ci, cu oarecare aproximație, o dată pe săptămână. Nici nu mureau dintre cei care aveau ceva familie acasă, așa încât rareori că sesizase cineva. Anchetați, nu știau ce să spună. Dădeau din umeri și recunoșteau, eventual, că în ziua cu pricina li se făcuse rău și habar n-aveau cum ajunseseră acasă sau, mă rog, în culcușurile improvizate unde se retrăgeau.
      
Mai neplăcut a fost cu agenții asupra cărora fenomenul părea să apese din ce în ce mai greu. Întâi a fost echipa lui Moraru, care o luase razna cu vampirii dând iama prin morgi și țintuind cu țepușe inimile morților. După arestare o parte dintre ei își reveniră încet după luni de terapie și, mai cu seamă, după ce rapoartele colegilor lor le dovediră că morții astfel agresați nu schimbau cu nimic decesele cu repetiție care împânzeau orașul. Altă parte a lor a trebuit închisă la balamuc: nimic nu se mai putea face pentru aceștia. Au mai fost și cazuri izolate, ca acela al unui plutonier atât de înnebunit de suprarealismul situației că se apucase să o vâneze pe bătrâna pe care ar fi trebuit s-o supravegheze. O târâse în cele din urmă în scara unui bloc și o bătuse cu o asemenea disperare că aceasta, neavând ce să-i mărturisească, dăduse ortul popii. Plutonierul a fost fără ezitare închis, dar urmarea crimei dădu tuturor de gândit fiindcă bătrâna ucisă continua să iasă din garsoniera ei de la subsol și putea fi văzută cerșind prin Gara de Nord, câteva vânătăi în plus, de parcă nimic nu s-ar fi petrecut.
      
Presei nu i se putea, nici ei, ascunde totul la nesfârșit. Câteva zvonuri scăpară și se puteau întâlni pe ici, pe colo până ce un ziarist și apoi alții după el, începură să dubleze agenții în urmăririle acestora. Așa apărură articolele. La început cu aspect de bombă, pe urmă la fel de incredibile precum cele cu violarea bătrânelor. Oamenii cu scaun la cap nu credeau asemenea prostii, așa că, în curând, nu și-a mai pus nimeni problema tăinuirii față de jurnaliști. Piesele care compuneau dosarul se îmbucau pe rând frângând împotrivirea ofițerilor materialiști și a birocraților sceptici. Și, când tot materialul fu prezentat ministrului, acesta dădu din umeri amuzat.
      
Abia când dosarul celălalt, al ministerului Sănătății, veni să zgâlțâie porțile guvernului, lucrurile descoperite de polițai se întinseră pe masă spre luare în considerație. La vremea aceea oamenii începuseră a reveni de prin vacanțe. Familiile strângeau deja rechizite pentru cei mici, iar soarele părea să ardă mai blând, dacă nu cumva era vorba numai de pielea tăbăcită la munte și la mare care nu mai simțea dogoarea. Noua groapă comună de dincolo de Balotești își arăta incapacitatea, iar femeile mai slabe de înger evitau să mai meargă seara prin cartierele de blocuri știut fiind că, după orice colț de scară, umbra blândă a vreunui nou cadavru le putea atinge.
      
Când primul ministru a început să viziteze case de bâtrâni și, mai cu seamă, când fu recunoscut în fiecare duminică în umbra strănilor unei biserici de cartier, ziarele își râseră îndelung pomenind nu fără sarcasme despre campania electorală care începea cu doi ani mai devreme. Criticile deveniră însă corozive când pensiile începură să se înalțe și, mai ales, când, prin tot orașul, se deschiseră centre cu mâncare pe gratis, contra talon de pensie, hrănind la grămadă bătrâni și tot restul vagabonzilor care nu aveau cum să mai fie triați. În curțile cu mâncare, discret, la umbră, parcau de obicei și câteva salvări știut fiind că, unul sau doi boșorogi tot se vor prăbuși morți de orele nesfârșite ale cozii.
      
Alergătura din cutiile de cartoane, sau, pentru norocoși, din garsonierele de la subsol, la adăposturile care dădeau de mâncare, de aici, la postul de cerșit, ori de spălat parbrizuri nu făcu o vreme decât să crească numărul de morți. Cu toate acestea, rapoartele poliției, treptat, înregistrară câțiva multipli decedați care, în fine, odată duși la Balotești, nu mai ieșeau de-a doua zi din nou pe străzi. Încet, încet, prin statistici numerele începură să se reapropie de valorile normale.
      
Abia după Crăciun observară ziariștii că premierul mai sărea duminicile câte-o liturghie. Prin primăvară redevenise bunul ateu pe care-l știa toată presa. Când, pe la câte-o conferință de presă, mai întreba vre-un tinerel despre decese, se făcea haz și era sigur luat peste picior. Doar în aprilie, când inflația își prinse brusc un nou avânt, s-a remarcat că pensiile au fost abrupt aduse la zi, cu oarecare grijă.

Nora Vasilescu