Nora Vasilescu



La poartă

Microsoft Romania
 

Îi cunosc pe toți. Sunt patru. Unul are cap rotund, păr blonziu rar, întins peste creștet să acopere pata de chelie. Imbrăcat în marouri roase, sare de pe scaun de fiecare dată când aude ușa liftului să deschidă poarta pe care oricine ar putea-o împinge cu un deget. Îi întâmpină pe toți cu un zâmbet timid și se așează imediat la locul său, în dosul mesei, împins cumva în fundul scaunului de parcă s-ar apăra. Deobicei salut prima. La urma urmelor eu sunt cea care intră în casa lor și cine e mai proprietar decât portarul? Zice puțin și greu cerându-și scuze parcă pentru prezența sau pentru puținul spus, nu știu. Mult mai mult vorbește privirea lui albastră, de o seninătate copilărească.       Altul e înalt, cu dinți proeminenți și ochi căprii, veseli. Așezat n-are răbdare multă vreme. Vorbește cu fetele din redacție, le conduce, le oprește liftul până ajung să-și strângă lucrurile de prin birouri ca să nu trebuiască pe urmă să aștepte. Urează ziua bună cu gura până la urechi de n-ai cum să nu devii sigur pentru un minut că o zi urâtă, în felul ăsta va fi sigur bună. Te cunoaște după mers dacă ai ceva vreme și te încolțește.
      Specialitatea casei: ghicitorile. E mândru și râde fericit când nu știi răspunsul și nu ai cum să-l știi, căci ești străin de contextul lui cultural.
       Al treilea e slab, puțin scofâlcit, veșnic într-un jerseu tricotat de mână. Nici el nu are răbdarea să stea cât e ziua de lungă pe scaunul rezervat, cel mult dacă dezleagă cuvinte încrucișate. E un credincios. De câte ori plec, după ce s-a interesat amabil dacă a mai rămas cineva "pe sus" (îndeobște sunt ultimul care pleacă) îmi dorește profetic: "Domnul să vă aibă-n pază." Îi răspund la fel și se vede ca îl face fericit să i se dorească asta. Într-o seară m-a sărutat cu emfază pe frunte și mi-a înșirat câteva dintre darurile Domnului pe care mi le recomandă. Mi-am ascuns râsul. Omul era binedispus și binevoitor.
      Cand a apărut al patrulea eram deja prietenă cu toți ceilalți. Ne zâmbim, ne urăm, mă opresc cinci-zece minute să-mi spună ultimul banc, pe cel timid îl întreb mereu ce mai face, pare să-i facă plăcere. Rămân așadar cu gura ușor căscată când "Buna ziua, buna ziua"-al meu rămâne agățat parcă de tavan. Omul e micuț, slab, iar ochelarii îi dau un aer sever, de pastor de provincie. Se uită direct la mine și nu spune nimic. Toți sunt în jur de cincizeci-șaizeci de ani, acesta pare mai bătrân. Mă întreb pentru scurtă vreme ce o fi în capul lui și-mi văd de treabă. Cum însă omul rămâne în tura de dimineață toată săptămâna și cum toată săptămâna continuă să nu răspundă salutului, decid să-l ignor. Evident ca eu sunt cea care se simte rău în toată afacerea. Ați bagat vreodată de seamă ce frustrare poate fi să nu-ți satisfaci un reflex? Dacă vii acasă și te speli pe mâini zilnic, încearcă să n-o mai faci o dată, de două ori. Dacă te speli pe dinți seara încearcă să nu te speli, nu senzația de încleiere de a doua zi e cea mai neplacută, ci frustrarea de seara când nu te speli nu fiindcă ai uitat, ci fiindcă experimentezi...
      Peste câteva luni însă mi se întampla inevitabilul. Dacă plec târziu chem un taxi. Cum intrarea noastră e oarecum necunoscută într-o clădire cu multe porți, frecvent trebuie un al doilea telefon care să lămurească șoferul unde să ajungă. Îndeobște am cartela și chem de la parterul clădirii. Acum desigur n-o am, desigur am încuiat birourile noastre cu lacăte, cu yale și desigur că aș prefera să dau telefonul trebuincios de la un etaj inferior, etajul unde e de gardă portarul, desigur ultimul portar, pastorul cu ochelari.
      Nu-mi pun problema saluturilor lipsă și merg direct la țintă.
- Dar dvs. n-aveți telefon sus? întreabă cu o silă nedisimulată. Las mirarea pe altă dată și explic lacăte, yale, plus etaj de urcat pe jos.
- N-am nici o indicație în acest sens, ma expediază el de undeva dintr-o pagodă a superiorității atotputernice.
      
Fac un semn de lehamite și plec să îmi descui lacătele însă de fapt îmi rumeg spaima. Răul pur, dezinteresat, necontaminat de inteligență, fără o cultură care să-l pervertească, într-o tranzitivitate perfectă, unidirecțională, nestârnit de nimic, nejustificat prin nimic. Mă gândesc la argumentele pentru existența diavolului.
      
"Cris Taxi, spuneți, vă rog..."

Nora Vasilescu