Daniela Rațiu



Tânțarii

Microsoft Romania
 

Geamurile vibrau mai să se spargă. Elicopterul împrăștia peste oraș otrava împotriva țânțarilor. Zbura atât de aproape de clădiri, încât nea Dezideriu se aplecă instinctiv, așa, puțin, de teamă că s-ar putea ca măgăoaia să reteze acoperișul de țiglă al blocului. "Cum e posibil? Aștia vor să ne omoare!". Teama însă se transformă cu repeziciune într-o stare de revoltă. Nea Dezideriu nu e omu' care să stea deoparte. Se îmbrăcă cu repeziciune. Soțioara lui, tanti Aglaia, robotea în bucătărioara lor mică cu ștergare albe pe pereți, cusute cu ață roșie de mătase, un bărbat și soția lui cu șorț, trebăluind, un text "fripturică, cozonaci, bărbățelului să-i faci!" și "tai cocoș, beau cafea, sunt cocoană-n casa mea". Nea Dezideriu nu mai avea poftă nici de frigănele, nici de lapte cu cacao. El n-o să stea cu brațele în sân, până vor stârpi ei tot bătrânetu' de pe strada lui. Nu mai au bani să le dea pensii cât de cât și acum recurg la otravă! Tanti Aglaia fugi după el până în capul scărilor, strigându-l în van, căci nea Dezideriu nici nu îi răspunse, dând doar a lehamite din mână. "Ce pune oare la cale moșulică ăsta?". Știe tanti Aglaia că atunci când pleacă ca o furtună, fără să îi spună nimic, e clar, ca bună ziua, că e bai. "Ce l-o fi apucat, bărânețile mele!?". Ajuns în stradă, bătrânelul își spuse că poate ar trebui să se întoarcă să mănânce. Peste vreo două ceasuri se va face cald, iar dacă umblă nemâncat i se va face rău pe stradă. Da' și dacă se întoarce, Aglaia o să râdă de el. O fi el bătrân, da' nu s-a sclerozat de tot. O să-și cumpere un corn de la buticul din colț. Batalionul se adună așa cam într-o oră, în parcul lor. Strada e umbroasă. Umbrele lățite ale teilor se întind peste șosea. Din blocurile de trei etaje, stil vechi, se aud zgomote surde. Un radio își trimite în eter știrile spuse de o crainică ce parcă acuși-acuși o să se înece cu vocalele și consoanele. Glasul ascuțit al nepoțelului de un anișor al lui nea Sandu, de la scara B, sparge liniștea străzii. Nea Dezideriu se gândi cu tristețe, a câta oară, că ei nu au un nepoțel, de fapt, ei nu au nici copii. Au vrut să fie ei singuri, să trăiască fără bătăi de cap. Vara la mare, iarna în stațiune. Revelioane petrecute doar în cadru organizat. Excursii în Ungaria, în Polonia, în țările vecine și prietene. Anii au trecut și atunci când au simțit și ei, e drept, mai târziu decât alții, că au nevoie de un copil, era prea târziu. Aglaia era deja femeie trecută. Dacă sunt pe stradă și văd copii, se uită unul la altul, suspină, se opresc preț de câteva minute și se prostesc cu copiii, imaginându-și câteva secunde că fac parte din viața lor. În buticul plin cu ambalaje colorate, cu fructe exotice, își cumpără un corn și o ciocolată mică, cea mai ieftină. Înaintea fiecărei pensii, își propune să cumpere toate ciocolatele scumpe la care se uită de ani de zile. Nu și le poate permite. Umplute cu cremă de iaurt, de căpșuni, cu alune, cu lichior. Însă, de fiecare dată, stă cu Aglaia lui, la masa din sufragerie, cu banii de la pensiile lor. Ea scrie în caietul dictando, citeț, are scrisul frumos, toate cheltuielile ce trebuie plătite. Întreținere, telefon, cablu tv, curent electric, medicamentele lor. Pun pe listă până și hârtia igienică, din cea aspră, gri, cu litere, de la ziarele reciclate, prinse ca muștele. Nu își permit ei hârtia roz, ca o batistă fină, creponată și cu fluturași. Rămân cu atât de puțini bani, încă nu își permit excese. E așa de nesigur întotdeauna când trebuie să treacă strada. Nea Dezideriu crede că are fobia traversatului străzii. De fiecare dată, se simte amenințat de mașinile care se apropie cu viteză de trecerea de pietoni, se imaginează lovit de mașină, aruncat de-a dura, plin de sânge și paralizat de durere. Nu are încredere în șoferi. Conduc ca nebunii, iar el se simte ca o victimă de cum pune piciorul pe zebră. "Boșorogul dracului!", asta aude frecvent, da' dacă nu este sigur, preferă să se întoarcă din drum. Ce răcoare plăcută. Decât să stea în apartamentul lor de la etajul patru, preferă răcoarea parcului. Și mai ales acum, cu otrava asta. Or să se mobilizeze, vor face hârtie scrisă și se vor duce la primar, în audiență. Uf, ce femeie! Trecu pe lângă el, lăsând o dâră de parfum. Rochia înflorată, talia subțire, sâni ușor descoperiți, iar glezna."ce căprioară!". Asta e replica lui. El nu e libidinos, nu se mai excită de ani de zile, doar ochiul lui vede și o ceață ușoară se pune pe privirea lui. Sunt amintirile vieții lui de crai. Nevastă frumoasă de pica, slujbă bună, secretara lui, Corinuța, ce gură avea, doamne-doamne, ei, și ce amante a avut! Pe unde se ducea, prin deplasări, găsea câte una. Toate locurile pe unde a umblat au amintiri. Strașnice amintiri! De fapt, harta României, dacă i-ar fi pus stegulețe pe unde a avut femei, arată o țară cucerită, pe toate fronturile! Printre lucrușoarele lui, e și o hartă, de plastic albastru, din cele pentru școlari, iar orașele mari sunt găurite. S-a amuzat odată, înfingând scobitori. Parcă era un general, privind o hartă cu teritorii cucerite. Nu că nu l-ar fi satisfăcut Aglaia. Toată viața lor, ea s-a luptat să îi intre în grații, să-i facă pe plac, da' era așa un orgoliu în el. Nu se putea abține să nu facă complimente, să joace femeia, după o strategie complicată, să o aducă unde dorea el, adică la el în pat. După aia se plictisea. Acum se luptă cu țânțarii. Din cauza ălora cu otrava lor, țânțarii au înnebunit. Pișcă zi-lumină. I-au drogat, iar pe ei vor să îi omoare. Uite-i și pe Alecu și pe Costin. Alecu are un burtoi cât un butoi și, încă de la ora asta, asudă ca o locomotivă cu aburi. Își tamponează fruntea cu o batistă udă, explicându-i lui Costin că el nu a înțeles ce vor aștia să facă cu legea pensiilor. Oricum ar face și ar drege, el nu e prost și știe, din surse sigure, că aștia vor să-i extermine pe bătrâni. Încet, dar sigur. El a fost militar și știe cum e cu tactica, nimic nu e la întâmplare. Costin, slab ca un țâr, are o adâncă admirație pentru formația de ofițer a lui Alecu și nu îi iese din vorbă. Nu îl contrazice niciodată, ba chiar atunci când are o decizie de luat nu se consultă cu Elena, nevastă-sa, ci îi spune acesteia, plin de subînțeles "mă duc la Alecu, el știe cum trebuie să fac". Atât de tare a obișnuit-o pe Elena lui cu asta, încât, aproape în fiecare duminică, ea se scoală cu noaptea în cap, și, din toată sărăcia, încropește masa de duminică cu trei feluri. Supă cu mult pătrunjel, piure și, mai nou, paneuri din soia. Cu prăjiturile e mai greu, da' a scos ea caietul vechi de rețete de dulciuri de pe vremea lui Ceașcă. Așa că, aproape în fiecare duminică, Alecu este așteptat la masă. Tratat regește, consultat în problema dacă e bine să dea bani pentru acoperiș, cui trebuie să facă reclamații și, mai ales, problema vecinilor tineri, care dau muzica tare și fac chefuri. Alecu o complimentează pe Elena pentru mâncarea bună și dă sfaturi, vorbind rar și apăsat, cu pauze, destul de teatrale, între ideile enunțate. Da' vocea lui sună atât de bine, ca a unui bariton. Alecu și Dezideriu sunt cumva, în grupul lor, pe poziții egale. Se înțelege el cu Alecu, da' parcă uneori îl calcă pe bătătură. Totdeauna vrea ca el să aibă dreptate. E, nu se complică el, lasă de la el. Dezideriu știe că dacă ar ajunge la conflict deschis, grupul lor s-ar destrăma. Ce ar face atunci? Ar sta să se uite pe pereți, să privească la nesfârșit televizorul. Când a fost bolnav, preț de trei săptămâni, a crezut că înnebunește. Aglaia se purta ca și cu un copil, toate mofturile i le făcea, da' pentru aia tot a simțit că își pierde mințile între patru pereți. Așa că, statul ca o legumă în fața televizorului nu e pentru el. Alecu are momentele lui când nu îi pasă de grup, atunci conducerea îi revine lui Dezideriu. De altfel, acum toți sunt nemulțumiți de treaba cu țânțarii. Chiar și Costin a prins glas, explicând ce crize de tuse are el, de scoală tot blocu', asta încă de la 6 dimineața când ăștia încep genocidu'. Pe aleea parcului, se apropie, agale, Gusti și Ioan, explicându-și unul altuia cine știe ce. În jurul mesei de piatră, grupul s-a reunit. Alecu nu are chef să conducă ostilitățile. Arborează figura lui de militar preocupat până în măduva oaselor de ceea ce se întâmplă, lăsându-i pe civili să se agite, care, știe el cum sunt, până ajung la o decizie, se comportă ca niște orătănii. E clar ca bună ziua, ei nu vor sta cu mâinile în sân. Fiecare va strânge semnături din blocurile unde locuiesc, măcar douăzeci de semnături de fiecare. Ioan, care e glumețu' grupului, vine cu ideea chiar a înființării unui partid de cartier - Partidu' de Cartier pentru Exterminarea Țânțarilor. Alecu, care nu este în toane bune, e de părere că până se vor mobiliza ei, va veni iarna și ioc țânțari. Ce atâta vorbărie, ar fi cazul să se declare închisă ședința extraordinară, fiecare să strângă azi toate semnăturile, iar mâine vor pleca din parc, toți, la primar. Grupul se destramă la ieșirea din parc, fiecare o ia pe drumul lui, căutând umbra, fugind din calea caniculei care a pus stăpânire pe oraș. Aerul e fierbinte. Dezideriu se alimentează cu apă din sticluța de plastic pe care o poartă tot timpul cu el. Aglaia doarme, cu gura deschisă, în dormitorul lor. În bucătărie, pe masă, laptele cu cacao, din cana lui cu ursuleți, a prins pojghiță, iar frigănele s-au sleit. Miroase bine. E, da, varză dulce cu carne. Îmbucă câteva linguri. În răcoarea sufrageriei, Dezideriu se așeză la masă. Cu un creion, înmuindu-i vârful în gură, scrise în grabă un text. "Domnule primar, Suntem un grup de locatari de pe strada Teilor nr 72, și prin prezenta vă sesizăm faptul că de o săptămână de când elicopterele utilitare împrăștie otrava pentru țânțari, locatarii blocului nostru în majoritate pensionari cu impozitele plătite la zi, cheltuielile așișderea, au probleme de sănătate din cauza otravei pe care o împrăștie elicopterele. Vă rugăm respectuos să sistați această acțiune care pune în pericol sănătatea oamenilor. Cu adânc respect, Dezideriu Popescu". Își pregăti cu grijă o coală ministerială. Puse ciorna alături, mângâie hârtia goală. Ar fi fost bine dacă în cameră ar fi fost cineva să îl vadă. De când nu a mai întocmit el o hârtie așa de importantă. Puse în fața hârtiei toate pixurile pe care le găsi în sertarul dulapului. Le privi preț de câteva clipe, încercând să se hotărască pe care să îl aleagă pentru o așa misie importantă. Nu orice pastă este potrivită pentru un asemenea document. Unele pixuri scriu gros, unele subțiri, altele curg, băltind hârtia, umplând-o de dâre. Așa că cel mai bine ar fi să le încerce pe ciornă. Ei, da, ăsta e. Stiloul lui vechi, chinezesc, cu peniță de aur, scrie subțire și elegant. După ce scrise textul, numerotă, punându-i, în ordinea apartamentelor, pe toți locatarii scării lor. Verifică pendula și constată că treaba asta îi luase câteva ceasuri bune. Dezideriu se gândi că, în mod sigur, textul lui este cel mai bun. Ți-ai găsit ca tontul de Costin să facă altul mai bun, nici vorbă de Gusti sau Ioan. Poate Alecu, da' la ce te poți aștepta de la un fost militar. Aglaia s-a trezit. Pendula bătu ora 20. Cu precizie de ceasornic, auzi huruitul elicopterului apropiindu-se. Geamurile prinseră a vibra, iar bibelourile mici, porțelan de Alba-Iulia, bețivi și balerine, tremurară, mișcându-se ușor. Acum însă nu se mai simți amenințat. Acum se simțea important. Mâine o să le arate el. Aglaia citi și ea, ridicând din sprâncene, dând din cap aprobator, îndepărtând țânțarii ce, odată cu lăsarea serii, deveneau obraznici și insistenți. Vecinii semnară toții, încurajându-l, iar cu unii a trebuit să ducă o adevărată muncă de lămurire, convingându-i că nu este necesar să vină cu el. Sunt destui cei care au pus la cale o asemenea acțiune civică. Uite că nici la știri nu spune nimic, deși el a vorbit cu un reporter. Sigur, l-a crezut vreun senil. Da' o să le arate el. Mâine seară, sigur, va fi la știri. Poate îl va alege pe el să spună câteva cuvinte. Adormi cu greu, făcându-și discursul în minte, propoziție cu propoziție, pauză cu pauză. În deschiderea discursului va accentua faptul că ei nu sunt sclerozați, că nu fac pe ei, pot să mănânce singuri, iar când se duc la cumpăraturi nu uită ce trebuie să cumpere. Visă elicoptere, cerul acoperit de țânțari, stoluri, ca și păsările migratoare, un birou imens, înalt până în tavan și primarul uitându-se la el, urmărindu-l, plin de interes și apoi un imens ecran de televiziune, alb-negru, iar el, Dezideriu, ca un veritabil propagandist, vorbind plin de importanță. Bineînțeles că dimineața se trezi în huruitul elicopterului. Știa că este ora șase. Se bărbieri cu grijă, cu pămătuful cu păr de porc. Un strat gros de spumă albă, parcă era un moș Crăciun. Cu aparatul lui vechi, din inox, se rase cu grijă, atent, să nu se taie. Nu mai are aceeași dexteritate ca în tinerețe, așa că o linie subțire de sânge apăru pe pielea subțire de pe gât. Rupse o bucată de hârtie igienică pe care o lipi pe rana subțire. Până o să ajungă la primărie, sigur, sângele se va usca. Aglaia îl chemă la bucătărie, unde îl aștepta o cană cu ceai de mentă, pentru emoții, frigănele proaspete și o pastiluță de extraveral. Din dulapul din sufragerie, scoase o servietă veche, geanta lui de serviciu, vișinie, din piele de porc, cu catarame mari, argintii. Puse coala ministerială într-o folie și apoi o puse cu grijă în geantă. Parcă ar merge la lucru. Aglaia îl conduse până la ușă. Răcoarea dimineții, cerul ușor înnorat, ce sentiment plăcut de bine îl cuprinse. Își umflă pieptul. Traversă și strada parcă mai ușor. Privi mașinile, care se apropiau, cu îndrăzneală. Aleile parcului erau goale. Dezideriu era primul din batalion care ajunse la cartierul general. Puse cu grijă servieta pe masa de piatră și se așeză, așteptând. Minutele treceau. Scoase coala de hârtie și citi textul. Nici nu se putea concentra asupra cuvintelor. Se gândi la discursul său. Ce dracu', își spuse, uite minutele trec și boșorogii ăștia nu au de gând să vină. Din cauza nerăbdării, își bâțâia picioarele. Palmele prinseră să îi transpire. Își scoase ceasul cu lanț, din buzunarul hainei de costum, singurul și ultimul. "Costumu' pentru..". Acele arătau ora 9. Câteva picături de ploaie căzură pe cerneala albastră, deformând literele, amestecându-le. Băgă repede hârtia în folie și o puse în geantă și se retrase sub un stejar cu coroana bogată. Ploaia prinse a mitralia parcul. Dezideriu era singur în parc, iar parcul parcă se dizolva în apă sau apa dizolva parcul. Hm! Colțurile gurii lui Dezideriu căzură. Îl cuprinse așa o tristețe, ca în copilărie, când făcea planuri cu alți copii, el era sufletu', iar toată povestea nu se mai întâmpla și asta doar pentru că fusese ideea lui. Și acum la fel, sta ca un prost, aciuit sub un copac, doar el și țînțarii, într-un parc inundat de apă și îmbrăcat cu ultimul lui costum, costumul de mort.

Daniela Rațiu