Cătălin Gavriliu

Ențu
(VI, 1)

Microsoft Romania
 

1.

În seara  asta vă voi spune o poveste de iubire cu Marița în rolul principal.

Era pe vremea cînd umbla după o casă a ei. Nu mă întîlnise încă pe mine, dar voia să aibă un cuibușor separat, departe de părinți. Și știți cum alegea casa? Pur și simplu o zgîlțîna ca pe meri, pînă ce nu mai rămînea nici un geam nespart. Făcea anumite calcule și de fiecare dată ajungea la concluzia că imobilul respectiv nu-i rezistent la un cutremur țeapăn. După aia pleca pîș-pîș, lăsîndu-i pe locatari să înoate în cioburi.

Așa a ajuns și la blocul meu. A citit în ziar că vecinul meu de la nouă vinde garsoniera, și-ntr-o bună seară numai ce simt că se cutremură pămîntul sub picioare. "A avut dreptate Hîncu!", mi-am zis, amintindu-mi cum rîsesem ca prostul de previziunile ăluia. Am revăzut filmul vieții mele, după care am zbughit-o pe fereastră, în stradă. Așa fac de obicei. Stau la etajul doi. De firea mea sunt așa, mai nevricos. La primele semne de ceva - inundație, șoricel, cutremur ori incendiu -, eu, țuști! Pe geam, pe scurtătură. De-aia mi-am rupt pînă acuma de trei ori picioarele și de cinci ori mîinile. Ultima oară am plonjat pe beton din cauza propriilor mei cîrnați fripți. La un moment dat m-a înconjurat așa de tare fumul, că am uitat de unde provine și mi-am luat cît ai clipi zborul. Decît să mor în chinuri ca disperații care-și dau foc în fața Primăriei, mai bine stau o lună în ghips, dar cel puțin trăiesc. Așa am raționat și-n acea seară, cînd Marița verifica de jos stabilitatea garsonierei de la nouă.

Dar, spre marea mea uimire, de data asta n-am mai simțit că-mi intră picioarele în burtă, nici că mi-au sărit dinții pe trotuar. Era ca și cum aș fi căzut pe vată. "Aoleu, sigur am murit, că prea mă simt bine!" Dar n-am văzut nici îngeri, nici sfinți, ci o arătare grasă și păroasă, pe burta căreia mă aflam. "E clar, am fost răpit de extratereștri!" mi-am zis eu atunci. "Nu vă supărați, sunt cumva pe Marte?" "Nu, drăguțule, ești pe mine!" îmi răspunde Marița cu dragoste. Fiindcă am uitat să vă spun că, în afara cutremurelor, ea mai are o dambla. Crede în dragostea la prima vedere. O țigancă tocmai îi ghicise că fericirea o să-i pice din senin. Ori eu, exact asta făcusem. M-a dus acasă la ai ei și, pînă să-mi revin total din șoc, m-am trezit însurat cu salvatoarea mea. Acuma stăm în apartamentul meu, dar deja zice că-i prea strîmt. Cică a pus ea ochii pe niște case frumoase, dar vrea să mă duc și eu la testarea lor. Așa că dacă o să vedeți pe cineva că vă scutură blocul ca pe nuci, să nu vă speriați. E nevastă-mea.

Cînd se reîntoarse la masa lui, Ion îl găsi pe Ențu gata de mărturisiri complete. Nu avea însă vreme de el, întrucît Șchiopu îl aștepta cu textele la cenzurat. Deși abia reușise să fie inclus în program, intervenția lui Sandu îl împinsese în postura de coordonator al spectacolului. Regizorul era atît de ocupat cu inițierea ultimei sale iubiri în tainele radiofoniei adevărate, încît delegase mulți actori să-l reprezinte la manifestările care aveau loc în oraș, pe afișele cărora ceruse în mod expres să fie trecut, parcă anume să dea și mai multă bătaie de cap biografului. De aceea n-a acceptat decît în ultimul moment de viață ca Jeni să înoate prin hîrțoagele lui.

Îi acordă totuși cinci minute, timp în care Ențu îi ceru părerea în legătură cu ceea ce îi povestise un coleg de liceu că ar fi citit într-o carte. Cică unul a pus - din greșeală și nu prea - otravă în flaconul cu diazepan al unei asistente pe care o antipatiza un pic. Aia n-a murit din prima, așa că tipul s-a cărat în Occident fără nici o mustrare de cuget. "Comuniștii nu-s în stare să facă nici măcar otravă ca lumea!" își zicea în vreme ce trecea prin frontierele Europei ca prin brînză. Dar sora - sau chelneriță, ce-o fi fost - tot a murit, a doua zi, cînd a luat un hap de nervi c-o bate la cap fostul ei prieten.

Ion îl readuse imediat la realitate, amintîndu-i că el, Ențu, nici măcar n-o putea atinge, darmite s-o poată servi pe Lidia cu o bomboană otrăvită. "În plus, pot să pun pariu că-l studiază pe Kundera ăsta, cum zici că-l cheamă, la Literatură universală", încheie mentorul întrevederea.

Ențu nu simțise nici o rușine că nu auzise de autorul respectiv. La urma urmei, ea învăța într-o clasă cu profil umanist, pe cînd el studia din greu Instalațiile sanitare.

În schimb, asta îi oferi lui Ion prilejul de a medita, în drum spre teatru, la cît de simplu le vine unora să scrie, copiind idei dintr-o parte și alta. Era convins că așa se făceau toate cărțile. Nu și monologurile lui, care erau rodul unei inspirații de moment, la care se adăuga o crasă ignoranță în domeniul revuistic, din cauza lipsei de timp și a fricii c-o să se molipsească de la monștrii sacri.

Cătălin Gavriliu