Alina Andrei


Altruismul d-lui. Antonel Pășune

Microsoft Romania
 

Dl. Antonel Pășune nu este deloc un om meschin. Ba chiar dimpotrivă. Atunci când îl doare ceva, capul, măseaua sau spatele, nu se vaită ca tot omul, nu, departe de el asemenea slăbiciuni. Nefiind egoist, dl. Pășune se gândește mai mult la suferințele semenilor săi. Să tragem un pic cu ochiul în sala de așteptare de la dentist, chiar dacă nu e frumos să ne holbăm pe fereastră în case străine. Domnul nostru este acela din colț, de pe bancă, de lângă palmierul din ghiveci. Nu, nu cel cu batista la gură, ci cel cu ochiul stâng acoperit de falca umflată. Din cabinet se aude un bâzâit sfredelitor, de ai impresia că cineva trece cu freza pe creierul tău. Totuși, acest zgomot enervant nu acoperă vocea domnului. Nu, deloc. Ignorând durerea ascuțită ce îi trecea din măsea și gingie, în falcă și creier, îi explica necunoscutului de lângă el, cel cu batista la gură, că suferințele lor sunt minore pe lângă ce au îndurat nefericiții întemnițați în pivnițele Castelului Hunedoara.

- Vă spun eu, săracii de ei. Cu vătraie încinse le schinjuiau trupurile, iar cu cleștii le scoteau inimile celor condamnați la moarte. Stau să mă gândesc, oare cum procedau? Întâi le spărgeau oasele din piept, coastele, așa pe viu, cu un ciocan ruginit, apoi cu cleștele, firește că murdar, le scoteau inimile. Vă dați seama ce dureri? Sau poate că leșinau în timp ce le sfărâmau coastele, da, asta cred.

- De unde știți dumneavoastră? Sunteți istoric? întreabă domnul cu batistă.

Adevărul e că acesta nu-și dorea să afle răspunsul, a întrebat și el din politețe.

-Nu, nu sunt istoric însă am citit pe ici pe colo, și am fost în vizită la castel, cu șeful meu. Sărmanul de el.

Freza din cabinet se aude în continuare. Dl. Antonel Pășune nu o bagă în seamă. Și-a adus aminte de șeful lui, cel care cu greutate l-a învoit să meargă la dentist, nu înainte de a-l pune să rezolve un conflict dintre femeia de serviciu și șoferul firmei. D-lui Pășune, ca un om cumsecade ce e, nu îi place să vadă oameni certați, care se bombănesc tot timpul pe la colțuri, așa că i-a împăcat. Voi nu vă dați seama privindu-l de la fereastră, însă eu știu la ce se gândește acum. Îi trece prin minte, mai bine zis prin inimă, un sentiment profund de compasiune față de șeful său, un domn cam pe la 55 de ani, care mai are destul până la pensionare. Parcă și-i vede degețelele grăsune, ca niște cârnăciori, așezate elegant pe clapele unui pian, și zbang! Așa a văzut el într-un film iar acum își spune că ar fi păcat să i se întâmple necazul și șefului său. Într-un alt film, un actor de mâna a treia de la Hollywood, ce semăna vag din profil cu șeful său, era pe o masă, legat la mâini. Legat cu funii groase, marinărești. Unii i-au pus un șobolan flămând pe burtă, iar peste șobolan o găleată. Animalul nu putea să scape decât printr-un singur loc, prin burta șefului. Pardon. Prin burta personajului din film. Dl. Pășune ar suferi enorm să știe că în burta șefului său e un șobolan ce îi sfâșâie măruntaiele cu dinții și cu ghearele. Da, fără nici cea mai mică urmă de îndoială că el nu ar fi stat să se uite cum suferă omul, așa cum s-a întâmplat cu teroriștii din film. El ar fi pus mâna pe găleată și i-ar fi scos șobolanul din burtă înainte ce acesta să-i sfâșâie și ficatul. Și-ar fi învins frica de teroriști, scârba de rozătoare și sânge. Acum chiar se vede pe el cum se șterge cu un colț din fața de masă, de urmele de mațe de pe mâini.

Puțini sunt aceia care în zilele noastre s-ar îndura să scoată un șobolan din burta cuiva, în ipoteza în care un român ar fi capturat de un grup de teroriști asiatici. Eu una nu m-aș atinge de un șoarece nici moartă. Să fie clar!

Domnul cu batistă la gură e palid la față. Suferă. Se uită într-un punct fix de pe peretele alb din fața sa, și din când în când vede stele verzi, vineții și roșii. Bâzâitul frezei îl scoate din minți și îi vine să spargă ceva dar nu e în stare. Dacă s-ar ridica brusc de pe scaun ar simți freza drept în poalele capului, deși dentistul se ocupă acum de măselele altui domn. După cum se observă, dl. Pășune, fiind altruist și gândindu-se acum la suferințele braconierilor mușcați de crocodili, este mult mai fericit decât domnul cu batista la gură. Doar vag mai simte durerea. Așa, ca într-o doară, ca să nu uite de ce a venit la dentist. Sesizând starea proastă în care se află vecinul său de sală de așteptare, îi spune:

- M-a rugat nevastă-mea să cumpăr nuci, când plec de aici. Nu știți unde se găsesc mai ieftine, în piață, de la țărani, sau la magazin? Vai ce-mi mai plăceau mie nucile când eram mic. Primăvară mă înverzeam tot de la coji apoi mi se înegreau mâinile, îmi rămâneau așa, pătate. Îmi plăcea mai ales să le sparg între dinți. Cranț, cranț! Așa făceam. Nu are farmec să le spargi cu ciocanul, ci așa, între măsele.

Domnul cu batistă la gură nu a spus nimic. Nimic prin viu grai. Doar s-a uitat la dl. Pășune într-un anumit fel care l-a făcut pe acesta să tacă. Dacă scaunul ar fi fost un pic mai înalt, iar picioarele dl. Pășune un pic mai scurte, fără îndoială că acesta și le-ar fi bălăngănit cu plăcere. Uitați-vă un pic la el cum își întinde picioarele și le mișcă în stânga și în dreapta. Acum din nou se gândește, de data aceasta la șofer. Îi trece prin minte că șoferul are o muncă tare periculoasă, și că oricând acesta se poate trezi cu mașina într-un stâlp sau pe calea ferată, cu motorul mort. Adevărul e că multe accidente se întâmplă în zilele noastre. Cum șoferul e mic de statură și slab nu ar cădea atât de ușor din copac, în cazul în care în accidentul ipotetic trupul i-ar ieși prin parbriz și s-ar opri în crengile unui stejar. Așa crede dl. Pășune. Mereu i-au plăcut stejarii și ghindele.

Nu știu dacă realizați câte a pierdut în viață domnul nostru pentru că nu are micul carton de plastic care să-i permită accesul la biblioteca publică. Dacă ar fi citit tratate serioase despre istoria cruzimii, zeci de cărți istorice despre obiceiurile barbarilor, documente care privesc procesele Inchiziției sau volume despre modul în care polițiile secrete din diferite state își anchetau (sau anchetează) deținuții politici, atunci mai mult ca sigur că el ar fi fost mai fericit. Ar fi avut ocazia să se gândească la cum ar fi oferit el un pahar de apă deținuților, în pauzele dintre bătăi, cum ar fi șters de sânge spinările celor biciuiți, cum ar fi strâns într-un săculeț unghiile smulse pe care le-ar fi dat apoi schinjuitului, să și le lipească acasă.

Regret dar a început ploaia și nu are sens să mai stăm cu nasul lipit de fereastră și să ne uităm la cei doi. Din câte îmi dau seama bâzâitul din cabinet a încetat, iar peste două minute drăguța asistentă îi va invita pe dl. Pășune pe scaun.

 

Alina Andrei