Nora Vasilescu



Turnul de Miazăzi

Microsoft Romania
 


Târziu au mers la el să-i dea coroana. Foarte târziu: după ce au văzut că el fusesea acela care ucisese balaurul, după ce au descoperit impostura, după ani de proces contra falsului erou, mii de formalități de îndeplinit, premisa de nevinovăție, prințesa ce rămăsese gravidă cu acest fals erou și, nu în ultimul rând, nebunia acesteia.

Când primele semne ale minciunii se vădiră a nu mai putea fi ascunse încercară să izoleze cuplul imperial in palat; încercară ca, măcar ea să nu afle de la nimeni după cine o măritaseră și cine era acest pretins erou care se întorcea din ce în ce mai îngrijorat după fiecare confruntare cu dregătorii împărăției. Cum însă prințesa era prințesă, ba, încă și stăpânitoarea legitimă a jumătății de împărăție cea luminată a tatălui său, cea promisă cândva aceluia ce îi va scăpa viața, n-a fost chip să i se ascundă multă vreme ceva, iar reacția ei depăși orice așteptare. Că-și alungă falsul soț încă era în firea lucrurilor, însă ea părăsi minunata aripă a palatului unde tatăl ei o crescuse și se închise cu strășnicie în turnul dinspre Miazăzi.

De acolo întâmpina cu asemenea urlete pe orice curtean îndrăznea să-i tulbure liniștea, fie el și pe propriul său tată, că, în puțină vreme, nu mai era om în tot palatul care să mai îndrăznească a se apropia, dacă lăsăm la o parte puținele slugi care, și ele tremurând, încă îi mai aduceau din când în când, sub amenințările fioroase ale împăratului, cele necesare traiului. Ba, se mai spune că însuși eroul, îmbrăcat ca un mag dintr-o împărăție îndepărtată, ar fi încercat să ajungă la ea. Nu se știe dacă pentru a-i arăta limbile de balaur care se uscau în batista sa de culoarea pământului sau numai pentru a o cunoaște pe aceea care ar fi urmat să-i fie dată de soție, laolaltă cu luminata jumătate de împărăție pe care o trâmbițaseră solii împăratului pe la începutul poveștii. Că o fi fost sau nu așa nu putem ști, dar lucru sigur rămâne că fata împăratului rămase în turnul din care, câteodată ca să îndepărteze nedoriți, câteodată fără nici un motiv pe care să-l fi putut spune cineva, răzbăteau urletele de pe altă lume ale celei ce ar fi fost să fie împărăteasă într-o bună zi.

În felul acesta nici nu e de mirare că nimeni nu și-a dat seama când i-a venit femeii sorocul, afară de bătrâna ei doică, poate aceeași care cândva, pe când balaurul cerea câte o fată la o săptămână, l-a învățat pe împărat ce și cui să promită pentru a scăpa de necaz. Bătrâna a știut cumva să distingă între urletul nebunei și țipetele celei care acum, pe cât se arăta, dădea lumii prunc și a purces, în ciuda durerilor ei de genunchi, să urce încet toată scara cu trepte înalte în piatră, făcută în vremurile cele vechi nu pentru prințese, nici pentru femei bătrâne, ci numai pentru ostași care, cu pasul lor adânc, să apere cetatea. Și când primele zburătoare grase și cu praf pe aripile tremurătoare au început să se arate de-a lungul pereților întunecați de vechi incendii și de fumul făcliilor care odată îi luminaseră, bătrâna s-a mirat sau poate doar a dat din cap atotștiutoare, cum atotștiutoare sau poate doar mirată a dat din cap și când, urcând înspre înalt, pe ultimele trepte, ar fi văzut întregul nor cenușiu cum acoperea tavanul, pereții și piatra treptelor, roindu-se în jurul făcliei pe care o ducea cu sine, arzându-și aripile și pântecele pufoase fără ca prin aceasta să le scadă numărul. Căci molii erau, mai mari sau mai mici, cu elitrele acoperite de praf mărunt și pământiu, cele care coborau în valuri înaintea luminii pe care doica și-o ținea neclintit în față orbindu-se în vreme ce bătrânețele ei luptau neostoit cu ultimele trepte. Iar, când să intre, femeia ajunse să-și învârtă flacăra amarnic ca norul fâlfâitor să nu o acopere și pe ea, ori măcar să nu i se mai așeze pe pleoape. Așa a ajuns sus ca să-și vadă stăpâna întinsă pe dalele reci și cuprinsă de durerile facerii care începuse, bag seama, de ceasuri bune.

Nora Vasilescu