Daniela Rațiu



Ochelarii de femeie

Microsoft Romania
 


Capitolul III

"Mai aruncă și tu o lopată", se răsti Gavril către Ioan. Dintre groparii cimitirului, Ioan e prostălăul. Face tot ce i se ordonă. Chiar și mai mult. E în stare, dacă i se cere, să stea cu lopata și la intrarea cimitirului. O țuică pe gât și păzește tot țintirimul, nu intră picior de țigan să fure flori sau cruci de tablă. În ultimii ani, au mare căutare. Frigul a înghețat pământul. Lopata intră cu greu. Trupa lor de gropari, trei la număr, se bazează pe brațele vânjoase ale lui Ioan, ai cărui mușchi s-au dezvoltat în detrimentul creierului. Așa că, prostănacul de Ioan dă cu lopata mai mult decât Gavril sau Mihai. "Dă, bă, cu lopata, că nu se scoală nici un mort să te ia la cafteală", îi spune Mihai lui Ioan. Totul nu e decât teatru prost. Mihai are deseori coșmaruri. Visează cranii rostogolindu-se. Oase, multe oase, căzând peste el grămadă, sufocându-l. Se trezește, aproape în toate nopțile, ud leoarcă și hotărât să renunțe la slujba de gropar. Spunându-și că ar trebui să înceteze cu experimentul. Asta până se mijește de ziuă, uită de coșmaruri și devine insul cu gura mare, care se minunează singur de cum își intră în rolul acesta nou - de gropar. Ros de remușcări, înjurând în stânga și-n dreapta și făcând pe duru'. Și acum, stă pe marginea gropii, balansându-și picioarele, trăgând câte o dușcă de țuică pe gât. Filozofând. "Bă, ascultă-mă pe mine, când crăpi, dus ești... uite, pe noi, de exemplu, nu ne-a pișcat nici-un crăpat de fund, nu ne spun nici du-te-n mă-ta... Așa că, ascultă-mă pe mine, pot aștia să ne cloneze la nesfârșit... nu ne scapă nimeni de groapă", încheie Mihai, scuipând, înciudat, în capul lui Gavril, care săpa de zor. "Du-te-n mă-ta", spune acesta, ștergându-se scârbit, da' fără prea mare entuziasm. Acceptă tratamentul aplicat de Mihai, îl doare în cot de tot ce e în jurul lui. Îi spune în gând: "Mă piș pe tine!", și așa se răcorește. Îl doare în cot de morți, de vii, de oase, de Mihai cu figurile lui, de Gavril, de adminstratoru' cimitirului... Îl doare în cot chiar și că, odată și odată, o să îl îngroape și pe el cineva. Când întinde coarda, Gavril se mai băgă să domolească avântul lui Mihai. "Mai taci și tu, cretinule, taci că-l superi pe Cel de Sus, și nu o să mai apuci să te mai odihnești nici măcar viermii... păcătosule... antihristule... Ce ți-a făcut băiatu'?... Te mănâncă limba? Du-te la șefu' și spune-i să ne mărească leafa, că aici crăpăm, înainte să ne săpăm groapa". "Bine, bine, spune Mihai, schimbând placa, pe cine îngropăm astăzi?... Ceva haleală primim?". I-a surprins pe băieți când și-a scos blocul de desen și le-a spus că pe el îl inspiră cimitirul. De fapt îl și muncește gândul: cum s-o vedea lumea din groapă. "Cum o fi să vezi lopata aruncând deasupră-ți pământul negru. Să auzi zgomotul lopeților", se întreabă. S-au uitat la el băieții, reproșându-i că face pe deșteptul, că se crede mai bun decât ei. "Bă, tu cu ce te-ai ocupat înainte să aterizezi aici?", l-a întrebat Gavril, privindu-l drept în ochi, să îl prindă cu minciuna. Mihai însă ar vrea să îl scoată pe Ioan din indiferența asta care îl scoate din minți. El e cu sufletul în pioneze, așa că ar mai da din problemele lui și altora. De s-ar putea. A avut el așa o nebunie, cum că trebuie să experimenteze toate mediile ciudate. Că astfel ar putea cunoaște direct senzațiile, sentimentele. Să nu le copieze de prin cărți, din nebunia plastică a marilor maeștri pe care i-a studiat. Spre exemplu, Goya, spaniolul, câtă suferință, câtă disperare - cum să pictezi disperarea unui om fără să o simți, doar în urma unui studiu anatomic?! Dali nebunul, cu timpul lui, cu încremenirea aia așa de rece? Cum să vorbești despre foame, dacă nu ți-a fost cu adevărat foame, mai mult de două ore, o foame de ai putea să mănânci și pietre. E și ar putea continua. Femeile. Da, și femeile lui, toate din viața lui de până acum, deștepte, frumoase, cele de la fabrica de tricotaje și prostituatele aciuite lângă blocul fără geamuri, uși și apă curentă - o nevoie de dragoste nicicând domolită, pentru că niciodată, nimeni, nu le iubește pe femeile lui așa cum și-ar dori ele. Până la capăt. Îl sperie asta. Câtă disperare, cum e golul în care trăiești fără să ști. A trăit vreme de o săptămână, atâta a putut, cu prostituatele și cu cei treizeci de țigani pripășiți în blocul dezafectat. În blocul pe care îl cumpărase unul cu bani, cu Mercedes clasa S, cu geamuri fumurii, mașina care se oprea uneori în dreptul blocului, să îl inspecteze. Țiganii puteau să se pișe, să se cace acolo. Nu conta. Să rămână pereții. Lăsa geamul mașinii jos, ușor, doar dintr-o simplă apăsare, pe sub ramele negre ale ochelarilor scumpi, privea, preț de un minut, "blocul lui", pe care, cică, povesteau țiganii, ar vrea să îl facă hotel de lux, de trei stele. Seara, făceau câte un foc într-una dintre încăperile goale, multe. "Salonul negru", cum l-a numit Mihai - acolo se încingea un foc ce își proiecta limbile pe pereții afumați, ca niște balauri pe care - țiganii, trebuiau să îi vrăjească cu povești ca să nu fie haliți. Se adunau puradeii care îi sorbeau din ochi pe țiganii povestitori. Pe țigăncile focoase pe care le apuca dansatul și simțindu-se centrul universului preț de un dans din buric, cu ochii pe jumătate închiși, într-o jale țigănească de sfârșit de lume. Într-o altă cameră, între bolțari, o țigancă bătrână și aproape oarbă, mesteca în mămăliga aurie, ce se lega, încet, în chiuiturile dureroase ale țiganilor. Le-a ascultat durerile, i-a privit ca pe niște nefericiți ce au tras lozul unei existențe primitive, o viață întreagă având parte de privirile dezgustate ale celor cu slujbă, casă și pensie de la statul român, cei care există în baza de date a Serviciului de Evidență a Populației. Pe prostituatele care nu aveau unde să se întoarcă după prestarea serviciilor în folosul comunității, țiganii, cu drept de veto, le primeau, contra cost, evident, să doarmă în "camera roșie". Unul, Ianos, se pricepea să pună și un bec, așa că a montat un bec, vopsit cu pasta roșie a unui paste de pix, și acolo era "camera roșie". Becul își arunca lumina fantastică peste cârpa atârnată la intrarea care, fusese odată, o ușă. Nicicând nu fusese așa de bine. Țiganii aveau femei, și nu de-ale lor. De-ale ălora, care îi disprețuiau. Le futeau în draci, plătind umilința, lovindu-le peste buci până le înroșeau. Totdeauna erau vreo patru, cinci, se schimbau ca pe bandă rulantă, prostituatele flămânde și hăituite. Le vânau și sectoristul și plutonierii, dintre cei care ajunseseră la oraș, de prin vreun sat prăpădit, goniți de sărăcia rurală și lâncezeala CAP-urile prăfuite, locuite doar de vânt. Întotdeauna au vrut ei femeile de la oraș, cele pe care le fluierau, pe vremuri, când mânau căruțele. Așa că era bună și Daciana cu dinții cariați, fugită de spaima concubinului mamei ce avea un singur gând - să i-o tragă; Petronela, grasă și mirosind a transpirație și a sex nespălat; Crina, înaltă și epileptică - o apucă crizele cu spume la gură dintr-o dată, te miri pe unde - pe bancheta din spate, "în camera roșie", sau Iasmina, o blondă spălăcită și anemică, cu doișpe frați, fiecare vrând să mănânce o pâine în casa părinților pocăiți, ce cântau cât era ziua de lungă cântece despre Dumnezeu, iubirea de aproapele și despre speranța unei vieți viitoare, cu lapte și miere. Da de unde! Tiganii ieșeau de acolo satisfăcuți. Când dormeau, care pe unde apucau, Mihai scotea blocul lui de desen din rucsacul cârpit, și îi desena în toată umanitatea lor ponosită, prăfuită și misterioasă. I-a lăsat într-o noapte, asta după ce s-a înfruptat din nurii Dacianei. O nenorocită de 17 ani, fugită de acasă, cu un corp îngeresc, carnea tare și sâni obraznici. Daciana cu dinții cariați, cu tăieturi pe brațe, cu ochii "albastru de Voroneț", așa i-a zis, atunci. Ea s-a uitat buimacă și l-a întrebat "ce-ai zis, sper că nu m-ai înjurat... vă știu eu cum sunteți, futeți și înjurați"! A ieșit din bordelul improvizat, a coborât scările, sprijinindu-se de pereții prăfoși. "Baba Dochia", cum îi spunea Mihai, țiganca cea pe jumătate chioară și suferindă de insomnie, stătea în scara blocului, pe un sac plin de cârpe, cântând sau bolborosind ceva despre viață, îngeri și iad. S-a uitat după el cu uitătura aia de "am înțeles, te-ai săturat de noi, mânca-ți-aș"... A lăsat în urmă blocul cu nailoane bătute în cuie în lipsa geamurilor, cu pături putrezite, ca să nu pătrundă lumina becurilor din blocul celor din față, care aveau curent și apă curentă și frigidere și ziare... A luat cu el însă mirosul țiganilor, poveștile lor și, până a ajuns la mansarda lui, l-a apucat o lehamite și o rușine. Rușinea celui ce s-a vândut pe treizeci de... țigani. Pe sufletele lor, pe puradeii lor cu mucii uscați, visând la carne friptă și ciocolată. S-a simțit acasă, în mansarda lui. Printre lucrurile ce poartă mirosul lui. Mirosul lui - de el, de cărți, de creioane, de tuburi de culoare, de acasă. S-a trântit în patul improvizat pe un cadru vechi și aproape putrezit al unei canapele, peste care a pus o saltea cusută dintr-un doc tare, de mă-sa, și umplută cu pene din perne vechi. E tare salteaua și îl dor șalele, dar nu mai contează nimic. Adormi cu imaginile țiganilor pe retină, cu gurile lor largi într-un zâmbet tâmp, cu Daciana care habar n-are ce-i aia albastru de Voroneț, albastrul în care scufundă ca într-o mare liniștitoare și tandră. El, Mihai, era înghițit de o culoare.

Daniela Rațiu