Cătălin Gavriliu

Ențu
(VII, 2)

Microsoft Romania
 

2.

Sandu o îngrijise cum numai un îndrăgostit era în stare s-o facă.

Noua lui secretară pur și simplu îl scosese din minți, în ciuda faptului că era cu opt ani mai în vîrstă ca el. Celelalte amante nu îndrăzniseră să intervină în viața lui de familie dincolo de pragul sexual pe care se obișnuiseră să-l calce ori de cîte ori le-o cerea șeful. Ana însă l-a învățat cum să schimbe plosca, cum să prepare ceaiurile prescrise, și nu o dată i-a făcut ea însăși mîncare Lidiei.

"Ce m-aș face fără tine?", așa se sfîrșeau întotdeauna luările lor de rămas bun, în holul casei alor ei. Îi ștergea lacrimile, îl pieptăna și îi punea în sacoșe oalele cu supă de găină, pentru bolnavă, și cremă de zahăr ars, pentru fetiță, și-l implora să nu ia în seamă bombănelile de om nebun ale lui taică-su și nici amenințările maică-sii că-i rupe picioarele dacă-l mai prinde venind la ei, om cu nevastă și copii, ce-ai de vorbit cu Anica?

Deși avea pe suflet o mulțime de lucruri, o singură dată îl plictisise cu o tîmpenie de-a ei. Erau la ușa aceluiași doctor, în fața lor se întindea timpul a douăzeci de consultații. Acolo se cunoscuseră - se simpatizaseră de la început -, și-acum stăteau unul lîngă altul pentru a treia oară.

"I-am cumpărat nepotului meu o broscuță țestoasă. Știi, din alea micuțe. Să-i iei și tu Lidiei. Îi place să stea numai pitită, într-o sticlă de Coca Cola umplută cu apă și frunze. În fiecare zi îi schimb așternutul. Gigel, fiul soră-mii, uită de îndatorirea asta. A auzit că specia cu tîmple roșii e rezistentă la foame, și de aia nu se mai ostenește să-i dea de mîncare. Eu mă joc cu ea, eu o hrănesc. Viermișorii miros așa de greu, că-mi vine să vomit de cum deschid pliculețul. Intru în baie, mă spăl pe față, văd flaconul cu pilule și-mi spun că așa trebuie să fie cînd ești însărcinată. Adeseori visez asta, Sandule. Simt că-mi mișcă ceva în burtă, ba uneori chiar alăptez doi pisoiași... Am 40 de ani, băiete. Te-aș invita chez-moi, la o cafea, dar mi-e teamă să nu te pierd pentru totdeauna. Familia e numeroasă, fiecare are draci. Nu am o cameră a mea. De cînd a plecat psihologul din fabrică, o țin într-o migrenă. El știa că-mi urăsc rudele și că aștept un potop ori un incendiu care să mă scape de ele. M-aș culca deodată cu zece bărbați, să fiu străpunsă de spadele lor... Glumesc, evident. Mi-am îmbrăcat dantura, îți place? Țin minte că doctorul mi-a spus să țip în gura mare ce mă apasă. Asta fac acum. Știi că ieri am spart cu ciocanul o vitrină, în casă? Din pricina indolenței lui Gigel față de brosuță. El m-a bătut la cap să i-o cumpăr. Nu-mi tihnește concediul de baby-sitter. A avut dreptate psihiatrul cînd a spus că o să înnebunim cu toții, treptat. Mi-a trecut gîndul sinuciderii, m-am vindecat, dar tot mai des simt nevoia de a fi violentă, de a înjura ca în vis. Ție nu ți se întîmplă? E trecut de ora cinci. Trebuie să-mi iau vermișorii. De la douăzeci de ani iau anticoncepționale. Nu mai sunt așa de tînără. Am deja tîmplele roșii".

Sandu n-a mai așteptat ca restructurarea să ajungă la Ana, ci a luat-o sub aripă, de la întîiul lunii viitoare.

Nu fusese niciodată căsătorită, dar avea o vocație maternă de care se săturase să profite doar nepoții, mai întîi, iar după ce-i cumpărase Sandu garsoniera, pisicile, așa că Lidia deveni în scurtă vreme siameza ei preferată. Îi făcea plăcere s-o audă leorbăind în bucătărie, în vreme ce ea și cu tăticul  rupeau patul de amor.

După moartea soției, Sandu a început să-și scoată mai des băbuța la plimbare. Le deveni curînd limpede că numai conspirația putea întreține focul dragostei, așa că Ana se reîntoarse în hainele de tanti la ușa căreia Sandu bate cînd i se face dor de-un sfat bun și-o ciorbă caldă. Își asumase statutul acesta nu doar în ceea ce-l privea pe tată, ci și pe Lidia, și cu cît menopauza se instala mai meticulos în ea, cu atît sporea interesul față de educația  ultimei, în detrimentul virilității celui dintîi.

De la ea prinsese Lidia gust pentru afaceri cu cosmetice. Voia s-o înarmeze cu tot ceea ce îi trebuie unui estic ajuns în Occident. Nu știa că Lidia se legăna în dulcele gînd al emigrării încă din copilărie, cînd refuzase să creadă în moartea iubitului ei văr.

Cătălin Gavriliu