Elena Vlădăreanu, Paul Daian
Microsoft Romania
  Cum se lățea umbra Nibelungilor peste Caucaz  
 
Paul Daian

eram mici și ne pipăiam
sub cuvinte în fiecare zi
și bătrâna venind cu mătura
să curețe peste acele zile
aș arunca o mână de nisip
fin aș acoperi totul mobilele
verzi pisicile parchetul
rânced cu miros de
urină dar ce te faci
când toate cuvintele se
lipesc de propria-ți piele
chiar și de pielea mobilelor
pielea neagră a mobilelor
verzi și atunci vine
cineva și bagă mâna
în tine și caută acele
cuvinte ce îți stau înfipte
în creier acele cuvinte ce
trec dintr-un sânge într-altul
iar mâna asasinează rând
pe rând toate nuanțele pe care
le poate avea urina
stării de bine bărbatul
îți vorbește o brumă albă
răsare în colțurile gurii lui
tu nu-l mai înțelegi
tot ce poți face este să îți tai
limba în fața lui să o
subțiezi de sânge și carne
pentru că de acum nu mai rămâne între
tine și el decât culoarea blândă
a dinților de lapte prea mult zise în
sinea lui însuși cel care
avea obiceiul să atingă
programatic sau la întâmplare
felurite părți ale corpului
sau chiar albastrul cerului
sau poate chiar mirosul ei
mai puternic decât orice închipuire
sau chiar veșmintele ei mult
prea strâmte pentru străzile acestui
oraș în care se întâmplă ceva
doar noaptea pentru că ziua
este mult prea ocupată cu istoria
obeză și imberbă când a ultimelor
cuvinte când a propriei noastre
copilării despre care bucuros mă dezic
astăzi cu degetele lui
cu oase prelungi i-a căutat teama
teama ei de femeie a nimănui
teama de străinele bucăți de carne care
stau ascunse sub pielea
moale teama de oameni
de mirosul de alge cumplite al sexului
încă tânăr degetele lui au atins
această teamă femeia
s-a răsucit în jurul lui absorbindu-se
a încercat să spună toată
noaptea ceva apoi a recurs
la gesturi iar spre dimineață
paharele cu alcool fierbinte
i se topeau în palmă unul după
celălalt ca într-un joc straniu
executat acolo unde nimeni nu
poate ajunge decât trecând printre
coapsele ei negre și mult prea
apropiate acum.

Elena Vlădăreanu


prima parte