Valentin Iacob



CLOWNUL LUI HRIST
(fragment)
(1)

"Vom muri de prudență."
Alice Voinescu - Jurnal

Microsoft Romania
 


 




Prolog : Cum am scris 400 de cărți
pe lună


CUM AM SCRIS 400 DE CĂRȚI PE LUNĂ
(jurnal de scriitor amochez)

      Se făcea că începutul era greu. Tocmai aflasem că pe o carte de poeme suficient de grosuță (cam la vreo două labe de urs) luai o mașină. Mai întâi am început cu labele ursului. Gospodărește. M-am strecurat noaptea la "Grădina zoologică" din oraș, înarmat c-un șubler... Pentru trei țuici îngrijitorii m-au lăsat în voie. Ș i-am cartografiat ursul. De-acum eram lămurit.
       Restul? Poezia? Simplu! Formalitate din buric și din truisme. Chiar a doua zi, devreme, m-am prezentat cu blana, ghearele și gâtițele poemelor la Editură. Mai departe, cei de acolo știau ce au de făcut. Așa a venit primul automobil. O "Otcă", un exemplar frumos, de munte, tot numai recenzii elogioase, hibernate până mai ieri fără rost prin cine știe ce pârloagă ori momoroadă și răsărite toate deodat' din atâtea disponibile, tandre foioase neuronale.
      Și se mai făcea că după saftea totul mergea strună. Scriam, publicam, scriam, publicam - ca un apucat. Parcul meu de "Otci" de-acuma crescuse îngrijorător, invadase curțile vecinilor, pe urmă strada întreagă, cartierul. Scriam, publicam, scriam, luam mașina...
      Cu vremea începusem să public înainte de-a scrie!
      Gândeam direct pe tipografie. Și mai apoi pe librărie, direct. Că începusem să sar și de tipografii - gândeam, și totul apărea drept în rafturi, rouă de litere spontanee, convergentă. În "Otci" gândeam, deja.
      Și nici nu mai știam prea clar când, ce și cât scriam, când publicam... publicasem. Doar mă trezeam iar, a câta oară, că și scrisul ăsta-i obositor!, cu înc-o mașină la poartă... și încă una... și numai atunci știam că-mi mai apăruse vreo carte. Și-abia atunci aflam, înțelegeam c-o și scrisesem. Eram Midasul literelor amocheze; pe aur Diesel.

*

      Într-o bună zi mi-am dat seama că-s femeie! Fusesem tot estimp femeie, se făcea... Taică-meu, bietul, tocmai mă striga pe nume: "Passionario!" Că-i plăcuse lui, îi rămăsese de pe când luptase, bătrânului Rudolf Nevlegu. Luptase hăt, îndesase pe-acolo, pe de departe, paie la curul tancurilor republicane. Paie amocene în țiplă, de prin shop-urile noastre regale. Îi sunase lui bine numele ăsta al meu: Passionaria Nevlegu.
      
Revelația nescontată a feminității mele nu m-a-nghesuit prea tare. Deși, parcă era mai bine bărbat!
      
După un timp Craiul ăl Bătrân îmi dăduse mie binecuvântarea pentru primul parc de taxiuri al regatului: parcul "Nevlegu". De se făcea că tot Amocul circula pe mașini, pe Otci "Nevlegu", iar în ele cărți Nevlegu se distribuiau gratuit, pe gustate, cu cep sau fișate - oricum erau așa de multe! în vreme ce producția de automobile a fabricii "Otca Publishing Motors" îmi era de-acum mie acontată toată, pe cel puțin zece ani, se făcea...
       Iară editurile, ce să mai vorbim, deveniseră, practic erau toate magazine de desfacere auto și ciclopuri "Passionaria Nevlegu".
      Ba pe deasupra începusem să am un succes nebun și la sate, țăranii mă cumpărau în draci, în cârciumi, în magazinele generale și-n biserici: o lumânare la "Vii" și una la "Morți", o "Passionaria"; iar kilul de zahăr pe rație ăia nici nu îl acceptau fără vreo carte de-a mea; și-n bodegile comunale la fel: țoiul și "Nevlegu".
      După aia m-am lămurit. Ai dracu' țărani, firi practice și puține la simțire! N-aveau țigări și nici hârtie igienică pe-acolo, pe la ei, pe la țară. Așa că-și învârteau la mahorcă ăștia, din operele mele... da' nițel tot mă citeau ei, pe bude, înainte să... c-aveau timp berechet de stat, chiuleau toți.
      Da' las' că și eu m-am adaptat, nu m-am lăsat și schimbând defecțiunea rurală în virtute, cu binecuvântarea Tătucului Crăișor trântii o fabrică de țigarete: cu versuri de-ale mele gravate pe foiță; și o alta încă, una de hârtie igienică, mai trântii - da' frumoasă hârtie, fină, corai, cu câte un poem, desigur de-al meu, scris, calculat ca lungime să ajungă la fix, exact cât pentru o utilizare - hârtia igienică "Passionaria". De-au ajuns să se bată și celelalte regate pe ea! Așa că-n curând am ajuns să fiu tradusă - m-am tradus - la scară mondială, eu, sulurile mele igienice poliglote... Iar WC-urile planetei se făcuseră cu toatele cenacluri "Passionaria", că oamenii nici nu se mai gândeau să le folosească în singurătate, se adunau câte 3-4 în grup, cu pantalonii în vine sau ce aveau ei pe-acolo și mă comentau. Că-ntr-un soi subtil, metaforele mele ușurau tractusul intestinal... Și-oricum de ori câte ori se ușura, omul mai reținea - insinuat ca un drog bine programat - și câte un poem de-al meu de pe hârtia aia fină, corai. Și mai că îmi părea rău și mie că nu mă gândisem mai demult, o metodă așa sigură și elegantă să-ajungi în topul lumii, literar, noroc cu țăranii ăștia!
      Un singur eșec major am avut, numa' cu Medalia mondială pentru poezie n-am putut penetra, nu știu de ce, da' nu s-a prins, nu se imprima clasicizarea pe drăguța de hârtiuță, a mea.
      Însă versurile mele igienice și-au făcut de două ori datoria până la urmă, că odată ajunse în pământ, runele l-au îngrășat invadând izvoarele, dealurile, runele mele... încât pietrele, râurile cu iarbă cu tot prinseră a rima cu copacii pe strofe, terține - terținele Passionaria, se făcea...
      Că nici țigaretele, drăguțele nu mi-au stat ele geaba: ruguri la purtător, cu filtru, vers după vers, sinecdoce, litonimii înălțate la cer prins-au norii în gheare, și-apoi mai sus, sus... și să rămân eu ca proasta făr' o țâră de medalie mondială!
      Mai apoi, că tot șomam de-atâta producție, mă apucai să scriu și cărțile ălorlați... cărțile tuturor scriitorilor. Scriam... le scriam de zor operele să scap de plictis - care pe o frână, care pe-un carburator, un far, o supapă - fiecare cum putea, iar restul "Otcii" le rămânea lor, că tot la mâna editurilor mele ajungeau, pentru piese de schimb. Așa că scriam... scriam eu, totul și dacă nu le convenea, nici atâta nu primeau, n-aveau decât să își aștepte în veci, editarea! Că între timp datoria fabricii de automobile față de mine crescuse, oricum nu mai făcea față scrisului meu demult, "Otca Motors"...

*

      Pe urmă nu-ș' cum se făcea că editurile se privatizaseră cu toatele, ca nebunele, se denevlegizaseră-n masă, de rămăsei eu curând fără picătură de bujii, nici arbori cotiți, nici benzină, cu parcul în ruină, eu, Passionaria Nevlegu, luceafărul auto al poeziei amocene!
      Geaba stau acum... stau, produc pe mai departe și azi, fără efort tipăresc cât ai clipi ziare! Că vedeți, chiar și azi mai toate ziarele-s ziare "Nevlegu", de cărți nici nu mai vorbesc, da' nimeni n-o știe, că ei le înhață repede, le semnează, distribuie, și "Otcile"pentru mine, ioc! Eeei, unde-s tipografiile, unde editurile, unde-s ciclopurile de altădat'?! Un sfanț, o mochetă, o banchetuță de mult nu mai capăt... un ștergător de parbriz... pentru astă minte și-ăst complex critico-industrial ale mele, nu!, care au tipărit, tipări-vor întruna...

*

      Între timp se făcea că mă trezisem iar bărbat și nici nu mă mai miram, ce folos! Acu' m-au închis într-o peșteră, a Poetului - îi zic ei. Stalactite sferice - ideile calciu... metaforă calcinată... și-o pastă vâscoasă năpădind apa freatică... trupul Spânului mort... Spânul diluat, dizolvat, uitat prin zăcămintele mele de peșteri... uraniu mercerizat... bolți pleznite... poemele-n gheare, gâtițe, în blană și sânge - decălite... Eu, perpetumuul mobile ițit, cu oiștea căruței un cotor de carte reverberat și mintea-nhămată - mintea... mintea asta ce tipărește, tipărește mereu, nu o mai pot opri - oof, că era mai bine femeie!

Post Scriptum

      Acest manuscris stă închis cu pioșenie în faimoasa, sfânta raclă a regatului Amoc, cea din cristal de schisme și plictisuri givrate, racla cioplită, îngropată ca atâtea alte totemuri amocene sub lespezile Marelui Templu al Pădurii de insomnii. Manuscris jurnal de chiar mâna Ctitorului culturii Amoc, lăsat.
       Ctitorul Scrib. Scribul Aleator. Unul dintre venerații, puținii la număr, răsfățații și vedetele jertfelor și-ai templelor din regat. La a cărui peșteră - unde, zic ei, Ctitorul Scrib stagnează și azi, plutește... Scrijelitorul descălecător... Mucenicul-zaurian gazos și-o adiere - supraviețuitor...
       La peștera căruia amochezii șiroiesc din bătrâni o dată pe an, la praznicul "Potopului celui mare al Stilului". Pelerini nedeciși, sfâșiați, năvălind o dată pe an, mereu îndoiți, neștiind cum, ce să aleagă între cele două minuni prăjitură de Ctitor lăsate, mereu oferite: căci până la urmă cum e mai bine? 5 alinări plus 5 spovedanii la tir cu arcul, la bâlci... la bâlciul Stilului ținut an de an, nesmintit la intrarea în peșteră, 5 iertări să ochești? Sau mai sigur, o lecuțică de divinație să ciupești? Câte-o fleică de har - al Lui - să apuci, în peștera aia... un har... un jiglor... o bujie?...
       Peștera cu Ctitorul difuz, imperceptibil impregnând stalagmitele, ființând coridoarele și lacul subteran și...
       El, Dumnezeul Scrib-Arbore cotit, șovăitor. Dumnezeul Amocului, trăpaș.