Patrick Călinescu



Viitură aviatură

Microsoft Romania
 

Primului trecător pe care-l întâlni pe stradă îi zise:

De acum înainte tu vei fi eu. Tu nu vei mai fi tu niciodată, așa cum nici eu nu voi mai fi eu niciodată. Dar nici eu nu voi putea fi tu. Singura posibilitate de acum înainte este ca tu să fii eu. Tu mă vei înlocui pe mine, ca eu astfel să scap de ce te așteaptă. Ai să vezi despre ce este vorba cât de curând. Nu fi prea curios, pentru că nu merită. Oricum îți va ieși - curiozitatea - pe nas. Și oricum nu-ți va plăcea ce se va întâmpla cu tine peste puțin timp. Deci curiozitatea nu este productivă din acest punct de vedere. Ei bine, te-am ținut destul din drum. Vezi-ți de treburile tale cât mai poți, că oricum mult nu vei mai putea. În curând vei fi preluat. Transferul se va fi făcut când vei mai trece pe lângă mine ca azi. Iar atunci, așa cum ți-am spus deja, totul va fi așa cum ți-am spus deja. Bine, mergi deocamdată în pace și nu te mai gândi la mine. Vei avea destul timp, de voie, de nevoie, după. Cam asta am vrut să-ți spun. Hai, nu te mai uita așa după mine, că n-are rost! După ce se va întâmpla ce trebuie să se întâmple, te vei sătura de mine oricum! Pa, pa, pa.

Îi spuse astfel și plecă. De fapt, dispăru brusc și nu-l mai zări nimeni niciodată. E un fel de-a spune că niciodată, pentru că lucrurile nu s-au întâmplat deloc așa. S-au petrecut altfel, dar nu a venit încă momentul să fie dezvăluite. Adevărul - în general - trebuie persecutat. Nu trebuie să i se recunoască drepturile. Trebuie chinuit, torturat, batjocorit, siluit: mistificat. Cel mai mare torționar al oricărui adevăr este cel care-l mistifică. A mistifica adevărul înseamnă a-l mistui într-o mare de adevăruri incompatibile cu cel în cauză. Toate aceste adevăruri nu pot decât să facă ce deja au spus că pot. Dar adevărul despre trecător și despre cel care l-a oprit din drum nu poate fi încă spus. S-ar mistui mistificat în baia de adevăruri în care în prezent se scaldă. Iată deci un alt adevăr care nu trebuie deranjat cu nici un chip: adevărul, în timpul saunei, trebuie lăsat să transpire mincinos cât dorește și cât îi trebuie ca să poată ieși pur și adevărat, așa cum îl vor oamenii și cum pretind să fie. Și acum adevărul este la saună. Ia seama de aburii care-l înconjoară și încearcă să discernă care dintre ei sunt pretențioși - adică, în argoul în cauză - falși - și care nu. Dar este foarte greu să diferențieze până la miez între ce îi poate fi - și îi este - compatibil și ce nu îi poate fi - și nu îi este - compatibil, pentru că în saune - în general - dar și în cea în care se află acum, vizibilitatea însăși nu este - și nu poate fi - compatibilă cu noțiunea de adevăr. Iar noțiunea de adevăr, care nu poate - și nu ar putea niciodată - să facă saună - pentru că nu s-a întrupat încă în adevăr - nu se întâlnește decât la sfârșit cu adevărul însuși - ultim - care poate - și va putea mereu - să facă saună, atâta vreme cât este întrupat în ceea ce este deja. Gata, orele publice s-au terminat și până mâine din fericire trebuie să închidă. Adevărul își va petrece noaptea sub clar de lună - probabil - contemplând la ce se va întâmpla când îi va veni timpul să se afișeze singur în societate. Până atunci cu siguranță se va fi subțiat destul ca să poată suporta nu aburii groși ai saunei, ci pe cei mai rafinați, de la trabucuri și țigări, ai saloanelor mondene.

Trecătorul rămase uimit pe moment, dar îi trecu repede. Cu atâtea pe cap, e și normal să nu mai fi dat atenție la ceea ce deja fusese catalogat la adâncimi mai mari în subconștientul său ca un incident regretabil, dar imprevizibil din punct de vedere statistic. Șterse momentul penibil, în sinea sa, cu un arc simbolic al mâinii peste frunte și dintr-o dată totul reveni la normal, ca și cum nimic nu se întâmplase. Prin acest act suspendă pur și simplu timpul în care fusese anunțat de transfer, fără să se gândească și la consecințele care își vor face simțită prezența din clipa în care le va fi simțită prezența. Traversă repede strada și-și continuă drumul pe trotuarul celălalt, unde era mai puțină lume. Nu-i plăcea prea mult aglomerația. Prefera totdeauna rutele cele mai puțin folosite, de parcă era un avion alergic la pistele ocupate și improprii unei aterizări sau decolări normale. Era singuratic de felul său, însă nu o arăta. Era destul să îl cunoști mai bine, ca să-ți dai seama că nu-i prea erau pe plac aglomerațiile. Coti la stânga, coti la dreapta, mai traversă o stradă, apoi încă una, până ce ajunse unde dorise: la jumătatea drumului până la destinația de azi. Se opri așadar la mijlocul drumului și-i trecu prin minte să renunțe acum, cât încă îi mai putea să-i fie egal dacă abandonează planul de dimineață sau îl duce la bun sfârșit. Acum șansele erau perfect echilibrate de-o parte și de alta a renunțării sau a continuării. De aia se și opri să se gândească la ce va face în clipa următoare. De fapt, nu-i prea ardea de silogisme în stradă, unde risca în orice moment să-l calce vreo mașină, chiar dacă era tot pe trotuar, sau să-l muște vreun câine vagabond, chiar dacă fuseseră eutanasiați până la unul, sau să-i cadă vreo rămășită de țiglă desprinsă de la ultimul cutremur, chiar dacă mișcările seismice nu depășiseră niciodată paginile revistelor de anticipație și ale celor de istorie, sau să-l zgârie vreo pisică rătăcită, chiar dacă fuseseră toate vânate și consumate la prânz, dar nu putea altfel, trebuie aici și acum să lămurească problema și în același timp să se lămurească și pe el dacă era - sau mai era - important să meargă mai departe sau să facă cale-ntoarsă. Și, e adevărat, problema era mult mai delicată decât un simplu silogism care se putea rezolva extrem de rapid ori într-un fel, ori într-altul. Dacă ar fi fost atât de simplu, ar fi deschis imediat cartea de silogisme pe care o avea în mână, la îndemână, și, cu ajutorul indexului, ar fi ajuns într-o fracțiune de secundă la specia silogistică cea mai aproape de rezolvarea cazului în al cărui mijloc, paradoxal, rămăsese înțepenit. Cu toate că era mocirlos pe jos și oarecum alunecos, de-i patinau picioarele și dacă ar fi vrut să și le miște în gând, pur și simplu paraliză exact în locul din care nu se mai mută nici în ruptul capului de când aflase că acolo, mijlocul drumului egal împărțit de plecare și întoarcere, e catedra de logică cea mai aproape de inteligența sa medie. Dacă așa se prezentau lucrurile când, prin analiză silogistică, trebuia să determine dacă era mai bine să se întoarcă sau să-și continue drumul, atunci era pierdut, săracul, pe vecie, până când va fi amorțit atât de tare, încât și o unghie dacă și-o va mișca prin ciorapi, jos sanie va fi, ori înainte, ori înapoi. Dar nu știa încă ce să facă. Cum problema era mult mai profundă decât un simplu silogism, preferă totuși mocirla statică în care nimerise accidental uneia puțin mai mobile și cu goluri uscate în ea. Era imperios necesar să se gândească ce să facă mai departe. Nu putea ataca așa, la întâmplare, unghiuri din care ar putea să arate mai bine doar pentru că cele în raza cărora se afla acum, eventual, erau mai prost situate în raport cu lumina generală care le deschide și pe unele, și pe altele. Era mult mai generos cu știința logicii decât atât. Și, pe urmă, nu putea să se compromită în așa hal, încât să nu mai țină cont de exactitatea umanistă care îl ghidase de fiecare dată în viață și care, fără excepție, îl scosese perpetuu din marasm. Din nefericire, peste această dilemă se suprapuse involuntar cea mai de dimineață, pe care o crezuse deja catalogată drept incident minor. Prin cine știe ce mașinațiuni cilindree ale inconștientului, își aduse aminte brutal de detaliat de persoana bizară care îl acostase cu puțin timp înainte de-a trece de primii pași din drumul la jumătatea căruia deocamdată se oprise să reflecteze. Nu știa cum se întâmplase, cum putuse între timp să fie posibil ca două evenimente distincte din toate punctele de vedere posibile să simuleze atât de bine compoziția multistrat a celui mai dificil silogism din cea mai dificilă specie, din cel mai dificil capitol al cărții - după index. Era pur și simplu perplex. Începu să caute cu înfrigurare printre pagini salvarea logică și ieșirea din coridorul strâmt format de, la bază, întâlnirea cu cel de dimineață și de, la vârf, stagnarea actuală. Lăsă la o parte faptul că se opri la mijlocul drumului între ceea ce ar trebui să facă și ceea ce trebuia să facă și-l puse fără să se mai gândească pe planul secund. Îl trecu în rezervă. Cu toate că nu-și permitea acest lux, și-l asumă ca gest. Era riscant, dar imposibil altfel. Știa că punea la bătaie totul - tot ce câștigase de când începuse să câștige - și plângea pe ud că nu poate să evite linia biografică pe care o urma. Ilogic, se blestemă că permise să se întâmple una ca asta. Să-i iasă în față acel individ care, spunându-i ce i-a spus, să declanșeze starea de criză în care se afla. Dar nu e adevărat că putea să se opună. Nimeni în locul lui nu s-ar fi putut opune iremediabilului. Mai bine deci să-l ignore. Îl va ignora până ce va trece complet. După aia își va reveni și își va relua reflexia asupra problemei la care se gândea în momentul în care avusese loc suprapunerea. Mai e puțin și lucrurile se limpezesc deplin. Nici o umbră de îndoială că așa va fi. Deja și este. Se uită în jur și nu mai vede nici o încordare. Totul s-a relaxat și a intrat în normal. Este adevărat că așa s-a întâmplat. Dacă nu ar fi fost adevărat, nu ar mai fi fost atât de ud. Mocirla de jos îi intrase prin cizme și-i umezise ciorapii. Degetele de la picioare începeau gradual să-i mucegăiască. N-avea totuși timp să dea atenție unor astfel de fleacuri. Își reluă analiza silogistică pe care o începuse înainte. Dar nu este adevărat că o începuse. Intenționa să o înceapă, dar nu a mai apucat. Tocmai atunci se întâmplă să se suprapună două momente aparent distincte ale dimineții. Dacă erau sau nu doar aparent distincte, rămâne de văzut. Este adevărat că rămâne de văzut, cu toate că nu la fel de adevărat poate fi că erau sau nu aparent distincte. Era pe cale să analizeze situația în care se afla când se întâmplă. Este adevărat până la capăt. Rămăsese să caute în carte silogismul cel mai potrivit nesiguranței sale. Aproape că-l găsise când se întâmplă totul. De fapt, îl găsi chiar în clipa când fusese obligat să nu-l mai găsească. E cum nu se poate mai adevărat că fusese obligat, chiar dacă nu se știe cine sau ce-l obligă să nu-l mai găsească. Dar și acest amănunt este adevărat. După ce ieși din criză, își aduse aminte că de fapt găsise silogismul chiar înainte de-a fi obligat să-l părăsească. Îl lăsă în index. Norocul lui că nu închise cartea. În ciuda tensiunii din acele momente, avusese totuși inspirația să lase cartea deschisă la index. Acum, după, îi prinse tare bine că o lăsase deschisă la index. Așa nu mai trebui să se chinuiască prea tare să-și aducă aminte unde rămăsese. Este adevărat că - în general - știa unde fusese întrerupt, dar nu mai era atât de sigur dacă fusese întrerupt înainte sau după ce-ar fi putut găsi silogismul pe care-l căuta. Asta e de decis. Perfect adevărat. De când se oprise la mijlocul drumului de unde plecase și până unde avea să ajungă, se murase într-un hal fără de hal. Vremea era udă rău de tot. Mai udă de atât nici că se putea. Peste tot umezeală. Vai de capul lui. Este adevărat că era ud leoarcă, dar e mai puțin probabil să-i fi ajuns până la piele, cu prelata sau salopeta sau cum s-o fi chemând aia pe el. Ce purta era totuși din cauciuc. Era deci impermeabilă și apei îi era mai greu să treacă de ea. Nici măcar nu e verosimil să se creadă că era chiar murat. Este de-a dreptul o exagerare aruncată pe piață în scopuri nu tocmai pașnice. Ar putea declanșa o a doua suprapunere și mai gravă decât prima. Mai bine să nu se ajungă până acolo. Concluzia e că nu putea să fie, totuși, perfect uscat, de moment ce ieșise din casă de ceva timp serios. Acest adevăr este în sfârșit acceptabil. Este așa, pentru că a ajuns deja unde dorește și el să ajungă, chiar dacă, teoretic, a ajuns: la mijloc. Tot ce este median este bun. Tot ce nu este median nu este bun. Adevărul de mijloc este mai accesibil decât cele marginale. Cele care se găsesc la frontiera vreunui fapt au cel mai mult de suferit. Plus că se găsesc cel mai departe de unde pot exista saune, iar ele nu sunt prea mobile ca să poată parcurge distanțe mari, iar nimeni nu e dispus să le care în spate. Hamalul adevărului este o noțiune și o realitate care trebuie întâi inventate. Tocmai găsise silogismul în timp ce-i veniră toate aceste idei despre adevăr. Este cel puțin verosimil, dacă nu și adevărat, că suprapunerea care-l afectă atât de mult să se fi inițiat în urma propriilor sale gânduri. E adevărat că nu le spune cu glas tare, dar puterea cu care le scoate din minte este atât de mare, încât se poate spune și că le-a spus cu glas tare. Poate fi un adevăr secundar, dar tot adevăr se cheamă. Acum își dă seama că dacă nu ar fi contaminat mediul înconjurător cu primele sale meditații asupra adevărului, nimic rău nu s-ar fi întâmplat din ce i s-a întâmplat deocamdată. Nu se poate spune că e adevărat. Adică se poate și nu se poate spune că e adevărat sau nu e adevărat. Mai bine încearcă - și încearcă - să iasă din labirintul în care se băgase singur. Singura problemă era cum să iasă singur din ce se băgase când nu el se băgase, ci fusese băgat. Adevărul de față era mult mai dureros decât alternativa sa. Căută și mai înfrigurat la index dacă există și alte variante după care ar putea ieși din încurcătura prezentă. Studie atent paginile respective, dar nu găsi nimic concludent. Atunci respiră adânc și scoase oarecum și limba la atac. Își umezi puțin vârful degetului arătător în dramul de salivă pe cale să picure pe carte și aprofundă cercetarea indexului. Urmărise toate pozițiile sale cât putea de sistematic și temeinic. La fiecare nouă intrare, un mic tremur al degetului. La fiecare nouă literă, o aparent involuntară și invizibilă întoarcere a degetului la poziția anterioară. Totuși degeaba. Ticurile însoțiseră trecerea în revistă a indexului fără nici un rezultat satisfăcător. Găsi până la urmă ceva: media dintre silogismele grupate sub o anume literă putea îmbunătăți situația în care se afla, dar nu cu foarte mult. Mai degrabă îl blocau și mai bine unde se împotmolise. Era fără îndoială o mișcare, chiar dacă pe loc. Ceva se urnise din loc, chiar dacă urnirea nu era esențială. Decât deloc, mai bine și așa. Provizoratul nu-l mulțumise însă niciodată. Și dacă se conjuga - impecabil - din punctul lor de vedere - cu oarece compromis, lucrurile luau o cu totul altă întorsătură pentru el. Devenea în astfel de momente mai hotărât ca oricând să rezolve problema cât mai pe gustul său. Închise cartea de silogisme și o puse deoparte. Abandonă deci calea științifică de-a ieși din ce fusese băgat. Aproape că nici nu mai știa că, după ce traversase câteva străzi și parcursese câteva trotuare, se oprise la un moment dat într-un loc pe care-l calculase atunci a fi exact jumătatea drumului parcurs până în clipa respectivă. Și nici nu-și mai amintea că, după atâta vreme, tot în acel loc se afla și acum. Suferise între timp de un fel de amnezie silogistică, care nu poate fi tratată sau depășită, paradoxal, decât prin trei căi simultane. În primul rând ar trebui să le știe. În al doilea rând ar trebui să le pună în aplicare. În al treilea rând ar trebui să le simtă. Dar nimic din ce trebuia să facă nu făcuse și nici nu părea că ar face de acum înainte. Nu depășise încă golul de memorie în care fusese plonjat o dată cu întâlnirea de la primele ore ale zilei. Chiar dacă nu mai știa mare lucru, totuși simțea că parcă nu mai era el. Ceva se petrecuse de atunci. Nu putea să spună exact ce, pentru că nu ajunsese încă nici la prima cale de salvare dintre cele trei simultane, dar putea să spună măcar atât: că era ceva care-l preschimba în altceva. Deocamdată era mai mult o intuiție din partea lui decât o realizare a ce se întâmpla cu adevărat. Nu venise încă momentul să ia calea celor trei moduri consecutive de-a se elibera din ce nu mai era. Mai trebuia să facă o ultimă analiză a situației în care se afla în prezent. Cartea pusă bine era de mare ajutor. Chiar dacă inițial o strânsese crezând că nu o să mai aibă nevoie de ea, o deschise din nou la exact aceleași pagini pe care le mai cercetase și altădată. Măcar putuse instantaneu să-și dea seama că nu isprăvise toate variantele de cercetare a acelor pagini. Mai rămăseseră câteva cărora la început nu le dădu prea mare importanță. E și normal să se întâmple așa într-o investigație serioasă - de orice natură ar fi. Este adevărat că prezentul îmbogățește totdeauna trecutul - câteodată în moduri imposibil de anticipat. Acest adevăr, cu siguranță, este prea slab sau prea cardiac pentru a frecventa saunele din orașul natal sau chiar altele mai îndepărtate. Dar nici măcar timpul explorării lor nu venise încă. Mai erau de așteptat niște lucruri cărora nu le găsise numele corespunzătoare. Din cauza asta era destul de derutat. Se crease în jurul său o plasă suprapusă de motive care mai de care mai adevărate, mai credibile, după care se oprise la jumătatea drumului sau fusese oprit la începutul primei sale jumătăți sau nu se descurcase să descifreze cartea de silogisme sau câte și mai câte, pentru că nu îndeplinise încă cine știe ce condiții fără de care funcționarea însăși și a celui mai mărunt lucru din cele pe care le făcea nu putea - și nu era - posibilă. Din practică, totul nu apucase să se desprindă de teorie. Din practică, totul devenise din nou teorie. Este foarte posibil adevărat ca ceva ce încă nu a ajuns să se întâmple să se fi întâmplat deja cel puțin o dată. Este fără îndoială un adevăr greu, însă nu imposibil de greu. Au mai fost și altădată asemenea adevăruri grele care s-au ridicat totuși la suprafață. Astfel de adevăruri sunt cel mai greu de găsit. Se numesc flotante, cu toate că nu apucă nici măcar o secundă să plutească. Chiar în clipa în care sunt pe cale să poată pluti, sunt ridicate cu mult peste condiția respectivă și aruncate într-o altă sferă unde nu trebuie să plutească, pentru că nu au de ce. Ar fi inutil să plutească într-un loc unde a pluti nu este necesar. Plus că este de-a dreptul prostesc. Tocmai a prins o bulă de conștiență pe care nu a lăsat-o să-i scape fără a se și folosi de prezența ei. S-a uitat de jur împrejur cât a durat și s-a uitat pe urmă la ceas ca să vadă cât mai este până când o veni timpul să apuce pe cele trei căi simultane care-l vor scoate într-un sfârșit la liman. Începuse între timp să se plictisească de atâta așteptare, dar momentul conștient prin care încă trecea îi întări convingerea că mai este până atunci, chiar dacă nu foarte mult. Destul însă să se mai poată plictisi o veșnicie suplimentară. Ar fi numit-o secundă, dacă ar fi cunoscut ordinea precisă a veșniciilor pe care le traversase până acum. Cum din nefericire nu o cunoștea, se abținu pur și simplu de la orice numărătoare. Tot ce știa deocamdată era că una dintre probabilele multe veșnicii prin care trecuse până în prezent era cea actuală și că este foarte adevărat că este așa. Mai multe amănunte spera să știe mai pe la sfârșit, când va putea ori să continue drumul, ori să-l curme chiar în locul unde-l rupsese în două. Apucase cu puțin timp înainte de-a se irosi să privească bine în jurul său și să vadă că tot singur era în locul în care se oprise din motive necunoscute lui. Picioarele nu i se uscaseră încă, iar indiferent ce avea pe el - din cauciuc - încă îl apăra de umezeala generală care înecase de tot mediul înconjurător. Se simțea peste tot o tristețe care probabil era cauzată de prea marea densitate de particule apoase pe centimetru pătrat. Este vorba și de ironia sorții, care interzicea încă să se usuce lucrurile din trecut, fără îndoială ținute pe nedrept în starea asta de umezeală. Adevărul e că trecutul e mult mai uscat decât prezentul. La modul radical, trecutul trebuie să fie cel mai arid deșert, iar prezentul - cel mai umed ocean. Altfel nu se poate. Dacă nu ar fi așa, atunci toate lucrurile care intră în trecut, care nu mai au deci de-a face cu prezentul, nu s-ar mai putea păstra pentru totdeauna intacte. Și ar urma o catastrofă de proporții adevărate. Bine că un asemenea adevăr merge foarte des la saună și slăbește de eventualele minciuni reziduale care l-ar putea afecta. Dar, în acest caz, și mai bine este că saunele sunt adevărate. După ce s-a gândit puțin, și-a dat seama că toate adevărurile pe care le-a spus până acum nu sunt decât media unui singur adevăr, mai puțin comentat: că se află încă în locul în care a pornit primul adevăr despre el. Nu-l va numi din timiditate excesivă, cu toate că știe că nu-i face bine să fie excesiv de timid. Un adevăr căruia nu-i face față nicidecum este tocmai ăsta. Restul sunt cât de cât suportabile. Mai puțin cel datorită căruia toate celelalte sunt într-un cuvânt aproape suportabile. De la un punct încoace înclina să creadă că singurul adevăr căruia nu-i făcea față era el însuși. Nu putea spune dacă lucrurile stau chiar așa. Ar fi desigur o prea mare încredere în propriile-i puteri să creadă asta, ceea ce nu era tocmai adevărat în condițiile actuale. Mai târziu, când se va fi desprins de jumătatea drumului pe care-l începuse cu mult timp în urmă, poate că vor fi alte condiții de adevăr, mai simple, pe care le va urma mai ușor. Dar până atunci nădăjduia ca tocmai astfel să se întâmple. Oricât de târziu și tardiv chiar, numai să se întâmple. Și o dorea doar pentru a se putea adeveri conținutul indexului pe care va fi avut destul timp să-l aprofundeze până atunci. Mai mult decât atât, îl va fi îmbunătățit cu siguranță până atunci. După ce l-a citit de atâtea ori, nici el însuși nu ar crede că nu l-a revoluționat chiar și în cea mai neînsemnată măsură. Să nu se fi întâmplat așa până atunci, ar însemna că cel mai mare adevăr la care va fi fost de față sau care va fi plecat din locul inițial în care s-a oprit la jumătatea drumului nu are nimic adevărat în el. Asemenea presupoziții nu sunt constructive deloc, pentru că anulează largi felii din realitate. Cea care tocmai i-a venit în minte ar anula, de exemplu, existența dovedită a saunelor. Lucru de neînchipuit chiar și pentru cele mai mari neadevăruri din lume. Iar lumii îi aparține și locul în care s-a oprit la un moment dat ca să caute în cartea cu silogisme ce anume îl făcuse să creadă că acolo este mijlocul drumului pe care-l făcea - fără îndoială.

Cu riscul de a distruge tot ce construise până acum prin prezență pură la fața locului, nu mai așteptă să vină clipa în care ar putea să ia calea celor trei moduri consecutive de-a părăsi mijlocul drumului pe care tocmai îl părăsise. Riscă într-adevăr chiar mai mult decât tot ce înfăptuise, dar făcuse până la urmă pasul următor. La al doilea începu să se gândească dacă nu cumva însuși faptul că a așteptat atâta nu a fost o încercare la care poate drumul, poate cartea, l-a supus. Și cu cât făcea mai mulți pași, cealaltă jumătate a drumului, consumându-se din ce în ce mai repede, cu atât își dădea seama că nu era foarte departe de adevăr dacă se gândea așa. Termenii aproximativ religioși în care își pusese ecuația întregii sale experiențe nu erau chiar cei mai potriviți, ceea ce nu contrasta prea puternic cu faptul că nu erau prea potriviți pentru a descrie o astfel de experiență. Dar măcar existau și reușiseră cât de cât să pună carne pe ceva ce nu suportă carne din naștere. Nu apucă să se gândească și mai mult la toate lucrurile prin care trecuse. Totul era acum uscat și fără urmă de umezeală. Ciudat, nici prezentul imediat pe care-l traversa cu pași rapizi nu era prea umed. Dimpotrivă. Chiar se minună să vadă că locurile pe care le traversa deveneau din ce în ce mai uscate, pe măsură ce se depărta de mijlocul ales al drumului, ca și cum, în loc să călătorească în prezent, începea să călătorească în viitor, mai întâi în viitorul apropiat, apoi în cel propriu-zis și în cele din urmă în viitorul perfect, care este foarte greu de accesat, tocmai din cauza prea marii asemănări cu prezentul. Știa perfect de bine că o asemenea călătorie era rezervată numai inițiaților, care nu locuiesc în această lume, nici chiar în cea destinată exclusiv silogismelor și tuturor genurilor și speciilor din care fac parte. Ce-l miră și mai mult era totuși motivul pentru care i se dădu acces tocmai lui într-o astfel de lume neștiută și pe loc se întrebă dacă nu cumva persoana peste care dăduse la început are vreo legătură cu ce i se întâmpla acum. Nu reuși să ajungă la vreo concluzie cât de cât logică. Apelă la cartea sa de silogisme pentru a încerca să lămurească misterul. Dar nu făcu decât să-l adâncească și mai mult. Adevărul e că nu putea să fie decât o coincidență sau un lucru predestinat să i se întâmple. Își dădu seama că nu pot fi decât două căi, nu trei, cum crezuse inițial, după ce consultă din nou indexul lucrării. Din toată cartea, paginile la care era tipărit indexul erau cel mai des răsfoite - și la fel de mult înnegrite de transpirație. După ce înțelese că greșise prima dată, înțelese și de ce nu ar fi plecat niciodată din locul pe care-l credea median dacă nu ar fi recurs la propria sa voință.

Jumătatea cealaltă a drumului se dovedi a fi cea mai interesantă. Trecătorul uită pe moment și de indexul cărții de silogisme, și de paleta largă de adevăruri pe care le emanase din el de-a lungul timpului. Se concentră - și bine făcu - aproape asupra fiecărui pas care-l transporta din ce în ce mai departe din ce în ce mai repede de locul pe care-l alesese prima dată să-i fie jumătatea drumului. Rămânea din ce în ce mai în urmă din ce în ce mai repede locul presupus a fi jumătatea drumului. Terenul pe care-l călca acum i se părea a fi exact inversul celui pe care-l călcase înainte de-a se opri în locul știut la vremea respectivă drept mijlocul drumului pe care-l începuse nu cu mult timp în urmă. Distanțele erau totuși incomensurabil mai vaste, mai largi, mai imperceptibile umanului. Iar trecătorul nu mai era atât de sigur că era om, de când începuse a păși din ce în ce mai repede în zona rezervată viitorului perfect. Bunul simț îi dictase mereu să nu se gândească la teritoriile viitorului perfect, mai mult inaccesibile decât accesibile. Știuse, într-un fel, dintotdeauna că este aproape imposibil să ajungi unde tocmai a ajuns. Dar niciodată n-a știut de ce este atât de improbabil să treci dincolo de viitor, dacă el, un simplu trecător, a reușit să ajungă dincolo de el. Misterul rămânea invincibil - și invincibil rămânea cu cât intra mai în adâncul viitorului perfect. Se gândea că aceste zone întunecate nu au nici o corespondență cu realitatea încadrabilă în adevăruri pe care le putea scoate de la indexul cărții de silogisme. Sfârșitul cărții de silogisme nu conține decât definițiile unor adevăruri care să nu obosească și mai tare pe cel care se va fi aventurat până la index. Drumul până acolo este o explorare în toată regula a tuturor adevărurilor pe care este posibil sau imposibil să le fi întâlnit chiar de-a lungul lor. Este ca și cum ai călători de-a lungul propriului corp, fără să conștientizezi faptul că o astfel de călătorie nu are nici început, nici sfârșit - călătoria în sine fiind chiar călătorul în persoană. Adevărul e că nimeni nu se poate anula prin deschideri repetate, dar totuși închise pentru totdeauna între aceleași limite imposibil de transgresat. Nici în cazul unei amputări lucrurile nu se schimbă radical. Doar lungimea fizică a călătoriei se schimbă - de fiecare dată scurtându-se - nu și eventuala posibilitate a călătorului de-a urma un cu totul alt traseu. Și avea dreptate să se gândească astfel. Se prinsese singur într-o rută pe care o urma orbește, fără să vrea, fără să-i placă, inaccesibilă lui, dar necesară supraviețuirii - foarte mult necesară. La tot pasul era întâmpinat - și putea fi - de nenumărate obstacole care l-ar fi putut distruge în orice moment. Depindea în întregime de bunătatea jumătății drumului pe care o parcurgea în prezent. Dacă dintr-o dată nu ar mai fi inspirat milă sau orice alt sentiment - numai sentiment să fie, nu adevăr - pe loc ar fi fost anulat ca pe orice alt adevăr desprins din index. Pentru el era absolut fascinant cum începea să devină din ce în ce mai mult din ce în ce mai repede unul dintre multele adevăruri la care ajunsese prin indexul în dreptul căruia cartea de silogisme rămăsese deschisă încă înainte de-a se rupe de mijlocul drumului. E adevărat că procesul de transformare părea să fie durabil, însă nu ar fi putut să spună cu certitudine că și este, din simplul motiv că până și vastele teritorii ale viitorului perfect se terminau - trebuiau să se termine - undeva. Iar locul de graniță cel mai indicat ar fi - și este - acolo unde începe marea tăcere. Dincolo de ea nu mai rămâne decât un spațiu imposibil de măsurat, caracterizat mai ales prin lipsa oricărui lucru. Adevărul e că nimic nu mai poate fi compatibil - și nu mai trebuie - cu ce se află dincolo de frontierele viitorului perfect. Vidul amuțit de propria-i imensitate, densitate și puritate este unul dintre puținele adevăruri cu care se mai putea identifica. Dar poate chiar ultimul este faptul că se săturase de atâtea adevăruri care mai sperau să fie el.

Patrick Călinescu