Daniela Rațiu



Gunoiul

Microsoft Romania
 

"Grijania mamii ei de viață", își spuse Relu, întorcându-și fața de la perete. O văzu pe nevastă-sa, cu fața buhăită, cu saliva curgându-i pe la colțul gurii, părul ei, odată de un negru strălucitor, pare-se primul motiv pentru care se îndrăgostise de ea, eeeh, demult. "Muta", cum îi spune el, nu e deloc gânditoare și sfioasă cum crezuse el, ci, mai degrabă, înceată la diblă. O împinse cu mâna. "Scoală-te și dă-mi să mânc". Muta se ridică în capul oaselor, își trase izmenele decolorate, izmenele ei cu care umbla toată ziua prin casă. Nu poate să le suporte. Îl enervează izmenele ei, părul ei, pe care uită să și-l pieptene, tricourile ei lălâi, care îi ascund trupul deformat de cele trei maternități. Relu se scoborî din pat. Ura diminețile astea la fel și ura primul lui gând, întotdeauna primul - serviciul lui de la groapa de gunoi. Pe vremuri, i-ar fi produs greață numai gândul că ar putea să se apropie de groapa de gunoi. La începutul căsniciei, nu ducea nici măcar găleata cu gunoi. Acum își spune bogdaproste! că are un servici. Aflat în baia lor mică, cu vopseaua de pe pereți de un galben ca de vomă, în care odihneau fire de păr de la pensula cu care fusese vopsită, își privi fața buhăită în oglinda crăpată. Nu avea chef să se bărbierească și, oricum, uitase, ieri, să își cumpere bic-uri. Se spălă repede și se duse în bucătărie. Muta aruncase o lingură de untură în tigaie și îi frigea niște felii de pâine. "Iar îmi dai pită din astea?". "Da' ce să îți dau?!". "D-a c-e să îți d-auuuuuu". Îi place să o enerveze. Îl scotea din sărite calmul ei. Își privi mâinile și se întrebă, a câta oară, de ce îi intrase gunoiul până și în cutele degetelor și în buricele lor. Nevastă-sa îi trânti două felii de pâine în farfuria ciobită, o cană de ceai de mentă, pe care, își spuse, l-a fiert până l-a înnebunit, iar într-o pungă îi puse câteva feli de pâine prăjită și niște gogonele fleșcăite. Relu intră în cameră. Singura lor cameră, cu mobila înghesuită, cu trei paturi. Ionuț, băiatul lui de 17 ani, va scăpa de sărăcie pentru că e băiat bun, învață bine și nu umblă cu golanii de la bloc. I-a spus și diriginta - și ce i s-a mai umflat inima în el de bucurie. Băiatu' lui, la olimpiada internațională de calculatoare! O să îl ia vreo firmă străină, pe la vreun concurs. A auzit el cum se face. Și o să îi ajute cu bani. Parcă și vede. Or să scape de apartamentul ăsta din căminul de familiști, or să arunce mobila asta putredă peste geam, o să îi spună arrivederci lui nea' Vasile administratorul, care îl pândește în fiecare 15 a lunii. Stă pitit pe palierul lui, în întuneric, ca un păianjen urmărindu-și victima. "Domnu' Relu, e 15. Vreau bani. Sper că nu i-ați lăsat la Pink Panther?!". Ionuț doarme cu fața spre fereastră. Seamănă cu mă-sa. E frumușel și deștept. Dacă o să facă și bani, ce bine ar fi! Și fetele sunt bune. Codruța e cam bleagă, seamănă pe mă-sa. Da' Petronelei îi cam fug ochii în cap. "Seamănă pe mine, da' îi scot eu figurile din cap". O să le arate el la tot neamu' și lu' Marin, văru-su, care îi spune și acum, când e pilit, "Bă, p.ă, când tu te distrai și umblai cu chitara pe la Costinești, eu stam și toceam și munceam, bă! Cum crezi că se fac bani, bă greiere de baltă!". Relu trebuie să îndure și să tacă, pentru că întodeauna pleacă, de la Marin, cu saci de boarfe și de pantofi pe care nu îi mai poartă familionul lui împuțit de nesătui. Din salariul lui abia mai poate cumpăra mâncare și să plătească, cu greu, întreținerea. Grijania mamii ei de viață! Se apropie de Dispecerat, de acolo își ia, în fiecare dimineață, mașina de strâns gunoiul din orașul ăsta împuțit care lui nu îi oferă nimic. El nu e prost, îi merge mintea, așa spun și colegii lui când mai stau și vorbesc. "Ce, bă, trebuia să te faci advocat. Bă, îți spun eu, ți-ai ratat cariera!". Sprijiniți de mașina lui, stau Costel și Ianoș. Tineri, da' proști. "Relule, mișcă-ți bă fundu'". Șefu' lui e cumnat cu contabila-șefă. "Ei, da', te cred și eu că îți permiți să îmi spui mie să îmi mișc curu'". "Niciodată nu vii mai repede de 8. Vino, bă, și tu la fără un sfert, spală-ți mașina, ce dracu'". "Sefu', eu mi-o spăl seara". Atunci îi place lui să stea singur în hală, își închipuie că mașina e a lui, că toată hala e a lui. E, dacă ar fi, ce ordine și disciplină ar face el. Și-ar face o firmă, ar angaja doar cu concurs, nu cu pile. Și-ar lua și secretară. O blondă cu craci lungi. Să semene cu Adina, fata lui nea Vasile, administratorul. Într-o seară, era întuneric și se întorcea de la lucru. Ea mergea în fața lui. Doamne ce buci avea. Îi venea să se apropie de ea, să își simtă palmele modelându-se după dosul ei. Să îi acopere gura cu buzele lui. Să îi spună că o visează. Că stă la budă mai mult, pentru că ea e cu el. Dacă ar fi cu el, ar scăpa de sărăcie, de oboseală, de gunoiul din palme. Gabaritul rula bine pe șosea. De la înălțimea cabinei lui, mașinile din trafic par charaghioase. Plăcerea lui și a băieților e să terorizeze șoferițele. Mai ales, vara, femeile își pun fustele între picioare și, mamă, ce bulane! Când trece pe stradă vreo fată, Costel și Ianoș îl roagă să o claxoneze. Lui Relu nu îi place să se bipăie de pe mașina lui, după dudui. "Hăi bă nea Relu, ce dracu! Ce ne strici plăcerea", "Bă proștilor, voi atâta puteți bă, să sortați gunoiu și să claxonați, bă fraierilor. Terminați-vă liceu bă, neam prost". "Ce nea Relule, matale vorbești, care ai liceu și conduci ca un paraleu..Hî, hî, hî". "Bă, găinarilor, eu am fost fraier, bă xeroxuri amărâte ce sunteți, trebuie să fiți și voi așa?". Groapa de gunoi se arătă înaintea lor, dezgolită ca o femeie nerușinată care nu mai are nimic de ascuns. Relu nu mai simte duhoarea. A învățat demult să o ignore. Ce charaghios i se pare nea Gigu, paznicul gropii. E într-adevăr o figură de om, "generalu' gunoaielor", cum îi spune Relu. Îmbrăcat cu veșnica lui uniformă maronie, prăfuită, haină cu butoni metalici, pantaloni cu vipușcă și un centiron care abia îi ține burta. Uniforma a fost, cândva, a unui portar de hotel de lux. "Generale, permiteți-mi să raportez. Gunoaiele au fost răpuse". Nea Gicu se simte important când i se spune așa. În fond, nimeni nu intră aici fără știrea lui. Ce le-a făcut odată unor ziariști! Au râs toți, în ziua aia, când jurnaliștii ăia au plecat cu coada între picioare și fără film în aparat. Cine sunt ei?! Țiganii așteptă, dimineață de dimineață, la intrarea în groapă. Nea Gigu e deștept. E pe felie cu țiganii. Îi lasă să caute prin gunoaie, ei îi dau ceva bănuți, o ușă de mașină veche, o sticlă de țuică și nea Gigu pleacă acasă mulțumit. Relu are întotdeauna o stare de lehamite când ajunge aici. Aici lucrează el?! Se gândește la copiii lui, la Ionuț. Simte că se va întâmpla ceva bine până la urmă. Viața lui nu se poate derula așa. Nu a ridicat niciodată mâna să dea în Muta, deși e supărat pe ea, de ani de zile. Copiii au crescut și ea nu își mișcă fundu' de acasă, să muncească. Măcar pentru un milion de lei. Să le mai cumpere la fete câte ceva. Ionuț are adidașii cusuți și i se zărește, printre crăpături, culoarea ciorapilor. Dacă era după Muta, Ionuț nu trebuia să meargă la olimpiade și la concursuri. Trebuia, cum zice ea, "dacă ai o bucată de pâine, fie și uscată, e bine de la Dumnezeu și să te multumești". "Ce, știe Dumnezeu ce e foamea?!". Ianoș și Costel scot gunoaiele din gabarit. Doamne ce priviri tâmpe au, se amuză de treaba pe care o fac. Desfac pungile de nailon și împrăștie gunoaiele. Câteodată se bat, în joacă, aruncând, unul într-altul, cu tuburi de sprayuri, doze de bere. Costel a găsit odată un chilot de damă, cu dantela sfâșiată. Îl flutura deasupra capului. "Dă-l bă lu' pretena ta, bă, că n-ai bani să-i cumperi nici chiloți". La pauza de masă, se adună toți lângă chioșcu' lu' generalu'. Fiecare cu pachetul de acasă, cu sărăcia de acasă. O dată pe lună, fiecare mai vine cu câte un pachet mai consistent, cu șnițel, roșii și telemea. Relu lasă întotdeauna carnea acasă. Nu poate să o mănânce. Îi stă în gât. N-are el nevoie de carne. O bucată de pită, o murătură. Din când în când, o votcă, să uite. Grijania mamii ei de viață! Orele de după masă parcă trec mai ușor. La cinci, când termină programul de muncă, își duce mașina la dispecerat. Pleacă luând cu el și damful gropii. Abia când se depărtează de groapă, ajungând în oraș, simte mirosul greu de gunoi, ca un puroi care fermentează. De multe ori visează groapa, are coșmaruri. Monștri care răbufnesc dintre resturi și îi fură copiii, ducându-i în adâncuri. O luptă cumplită și obositoare pentru copiii lui. După asemenea vise se trezește ud leoarcă, așa aproape de dimineață, și privește în jurul lui. Lumina timidă a zorilor dă camerei lor un aer trist, dar copiii lui sunt acolo. La dispecerat, șefu' așteaptă cu ochii pe ceas. Relu își face de lucru pe lângă mașină, o bibilește, o spală, șterge praful din cabină. Se uită la afișele cu femei goale, femeile lui, să fie în regulă. Nu pleacă fără să își facă un duș. În drum spre casă, pipăie banii din buzunar. Își face o socoteală scurtă, cât o vodcă dată pe gât. Înserarea se lasă peste oraș. Pink Panter e în drum. Se vede chiar geamul de la bucătăria lor. Muta sigur o fi făcut o ciorbă lungă. În bodegă, fumul e gros. Prietenii lui sunt acolo, unde altundeva! Votca îl încălzește. Geta traseista parcă nu mai e așa de urâtă. Părul ei platinat seamănă cu al Adinei, fata lui nea Vasile, adminstratorul. Geta, cu vocea ei hodorogită, cu ridurile ei ca niște râuri învolburate, fără dinții din față, pe care i-a pierdut în bătaia cu traseistele mai tinere. Ce înfierbântați erau toți când se băteau curvele. Ce bătăie, ca-n filme. Geta se apropie de urechea lui și îi șoptește mizerii. Relu nu a avut-o pentru că îi e drag un principiu, de care prietenii lui râd. "Nu trebuie să dai, bă, bani să f.i o femeie". În seara asta, parcă, a obosit să se mai gândească la Adina ca la o femeie pe care știe că nu o să o aibă niciodată. Îi face semn lui Geta, care, așa amețit cum e, își închipuie că seamănă cu Adina. "Vezi că trebe să-mi dai 100, altfel nu vin". În scara blocului, în semi-bezna luminată de un bec anemic, Geta chiar seamănă cu Adina. Relu o ia pe la spate, nu vrea să îi vadă chipul bătrânicios. Așa, pe întuneric, își imaginează că o posedă pe Adina. Cu furie, despicând-o parcă, să simtă că e a lui. Geta geme, ținându-se cu mâinile de pereții scorojiți, scrijeliți cu înjurături. Lui Relu îi vine chiar să o injure pe Geta, o pleznește peste dosul ei mare și transpirat. Îi aruncă banii, mototoliți și jilavi. Amețit de votcă, își trage cu greutate pantalonii pe vine. Nu vrea să se mai uite la Geta, pe care o aude, în spatele lui, "ei, pleci așa...nici mulțam nu spui. Du-te dracu de fraier". Urcă scările blocului lui. La etajul 1, îl aude pe Georgică, burlacu' blocului, chiuind pe ritmurile unei manele, acompaniat de glasuri de femei înfierbântate. E vineri, lumea se sparge în figuri. Ce-i pasă lui Georgică. El n-are trei guri de hrănit și o Mută, cu care nu s-a mai culcat de ani de zile, ce miroase toată ziua a prăjeli și a untură râncedă. Își găsește cu greu cheile. Deschide ușa. În bucătărie, îl vede pe Ionuț, citind la masa acoperită cu nailon înflorat. Ca prin ceață, zărește în ochii lui o undă de tristețe și parcă de reproș, își aduce aminte că îi promisese că îi va da bani să își cumpere o pereche de adidași noi. A cheltuit banii pe votcă și pe bucile Getei, scârba aia de femeie. Simte cum urcă furia în el, îi e ciudă pe Geta, pe prietenii lui de băut, pe șefu', pe proștii ăia de băieți cu care lucrează, pe nea Vasile și pe Adina. Muta îi apare în față. De ce apare Muta asta în fața lui? Toate se învârt în jurul lui. Ridică mână și o lovește cu sete peste față. Muta se uită la el, uimită, și un firicel de sânge îi curge din nas. Relu se prăvălește în pat, bolborosind: "Floarea, Floarea".

Daniela Rațiu