Ștefan Caraman

CASA GOALĂ

III

Solzii de nisip umed se depuneau într-o construcție ilară. Castelul aducea mai mult a dinozaur decât a locaș pentru prinți semeți și suave prințese. Fetița transporta cu sârg într-o găletușă nisipul umed, iar tatăl îl turna mai degrabă plictisit decât preocupat în fundație și în corpul castelului. Aleseseră un loc suficient de îndepărtat pentru ca nici cel mai neastâmpărat val să nu ajungă și să le strice joaca. Dar fetița se plictisi repede.

-  Tati, mă lași în apă? Valurile erau destul de mari, dar foarte multă lume printre care și copii se aventuraseră în coama acestora.

-  E rece, îi răspunse acesta fără să o privească. Era atras oarecum de ceea ce se ridica sub mâinile lui, iar fetița lui cerea întotdeauna câte ceva. Castelul era aproape gata, se pregătea să îi facă un ultim retuș. Apoi lucrurile o luară dintr-o dată razna, ca un preambul sau doar pentru că așa trebuie să se întâmple. Un val uriaș se apropie cu repeziciune de țărm și-l răpi pe Chiț. Prezența lui fusese uitată odată cu primul pumn de nisip depus la baza castelului. Putea fi furat de mulțimea de copii roind pe acolo, putea fi călcat în picioare și condus astfel în direcții aiurea, sau putea rămâne în mâinile micii stăpâne suportând suplicii minore, dar nimic din toate acesta - ci cel mai apropiat și mare pericol, acela de a fi luat de valuri. Când se auzi strigătul copilei, aceasta era de multă vreme în apă, încercând disperată și naivă să-și salveze prietenul. Un alt val, la fel de puternic ca și primul, o acoperi trăgând-o după sine. Degetele se încleștară disperate de ceva consistent - dar păpușa se dovedi la fel de neputincioasă ca să-și salveze prietena. Privirea îngrozită a tatălui, strigătele celor din jur, presimțirea funestă a mamei care abia ațipise la soare... pentru toți din jur era o mostră de spectacol tragic. Numai pentru fetiță era un ecran mare deschis dintr-o dată în fața ei, în care se proiecta un film cu Chiț de-a dreptul viu conducând-o printr-o lume ciudată dar plină de farmec. Nu o supăra decât un gust urât de sare.

Zgomotele deveniră insuportabile. Voci omenești necunoscute, imagini cu chipuri și locuri de coșmar, pauze bruște și din nou același vacarm, parcă tot mai puternic - acesta reuși să vadă Pantera de sub masa din sufragerie, locul unde se refugiase la auzul primului sunet. Realiză târziu că realitatea imediată se schimbase și că de acum încolo trebuia să se obișnuiască cu aceasta. Simțurile îi traduseră după o vreme că, în spatele jocului de imagini și sunete nu se ascunde, de fapt, nici un pericol. Căderea fină a prafului, minusculele decompresii ale materiei din mobilier, foșnetul curenților pătrunzând prin crăpăturile cele mai fine ale ferestrei sau foșgăitul ezitant al vreunei insecte, toate acestea erau acum înghițite de obiectul cubic, toate, le mesteca într-un ciudat ospăț. Se îndepărtă cu precauție de locul ce o protejase până atunci și se apropie de televizor, dar nu prea mult ci cât să aibă o perspectivă mai clară asupra obiectului și cât să se poată refugia în cazul unor nebănuite pericole.

O păpușă din cârpe în fața ecranului unui TV marca SAMSUNG. Câteva tablouri pe pereți, perdelele, praful, singurătatea unei case obișnuindu-se cu propria sa prezență. Ochii din nasturi privesc cu atenție fără să se mai mire, doar privesc. Printr-un miracol în mic toate obiectele din casă sunt prevenite. Și așteaptă să se întâmple.
Hainele erau din nou înghesuite în genți. Multe dintre ele la fel cum fuseseră scoase, fără a fi îmbrăcate. O tensiune abia ghicită se instalase între cei trei. Incidentul fusese destul de mare astfel încât să-i determine să-și încheie vacanța mult mai devreme. Mâinile mamei se agitau nervoase, iar atenția îi era sustrasă doar de ceea ce făcea. Tata privea pe fereastră marea. De la distanța aceea era chiar foarte frumoasă, simțea un vag regret că trebuia să o părăsească atât de curând. Nu mărturisise nimănui niciodată că iubea marea, i se părea o dovadă de slăbiciune. Copilul, ceva mai departe de cei doi, ghemuit în pat între două perne. Îl ținea strâns la piept pe Chiț, îngrijorată și speriată. Nici tati nici mami nu știau că teama întinsă încă pe fața ei precum o mască nu era pentru viața ei crudă ci pentru prietenul ei tăcut și nevinovat. Ceea ce văzuse sub valuri exista cu adevărat atunci și știa că va ajunge acolo într-o zi. Când se va liniști, Chiț va fi singurul din lume care va afla ce mult i-a plăcut ei locul acela, singurul căruia i se va mărturisi cu înfrigurare că acolo stăpâna se simțea acasă.

-  Mț! Se lasă seara, să șofezi cu atenție, îi spuse mama celui care conducea. Erau primele vorbe în ultimele 4 ore. Deși emise într-o tonalitate joasă, calmă, nu avuseră darul să aducă mai multă liniște.

Toți erau atenți la sine.

-  Mai e până acasă mami? Întrebă fetița alintându-se puțin. Își ținea păpușa la fel de strâns și evita să privească pe fereastră. Ca niciodată de câte ori o făcea i se năzărea că vede forme neclare strâmbându-se la ea sau încercând să-i răpească prietenul.
-  Încă două ore, anunță neutru tatăl, subțiind linia ochilor din cauza unei mașini ce venea din față cu farurile aprinse.
-  Ar trebui să treacă pe faza mică, protestă delicat mama.
-  Ar trebui să treacă, i-ar fi spus tata dacă ar mai fi avut timp.

Chiț pluti vreme îndelungată. Corpul său mic și diform se rostogolea printre stolurile de pescăruși, printre norii albi de vară, printre stele. Singurul ochi, care atârna într-un singur fir de papiotă, înregistra mat imaginea unei zile la crepuscul.
Pământul se învârtea leneș sub el, natura îl urma discretă și supusă. Apoi o pala de vânt îl proiectă cu putere într-o fereastră; aceasta se sparse si Chiț se prăvăli într-un zgomot de cioburi, pe parchet, în fața televizorului. Contactul îl surprinse cu fața la pământ, puțin într-o parte; jumătate de burtă era despicată, iar codița dispăruse cu desăvârșire; urechile zăceau desprinse lângă el. La fel și ochiul, ce se rostogolise ceva mai încolo.
Pantera nu fu surprinsă ca altădată. Ba chiar i se păru normal să pe cineva apărând din cutia magică, odată ce se gândise intens toată seara la aceasta iminentă întâmplare. Știa. Se apropie și își recunoscu imediat prietenul; mai întâi îl lovi cu piciorul, apoi îl mușcă de nas dar, ca niciodată șoricelul nu reacționă în nici un fel; panterei nu îi trebui multă vreme ca să deducă un fapt simplu - Chiț nu va mai fi niciodată prietenul său pentru că murise. Se întoarse în grămada cu celelalte jucării și rămase acolo - Moș Crăciunul cu nasul roșu râdea într-una.

 

Ștefan Caraman