Paul Vinicius

spune-mi:

le-a trecut vreodată prin sfârcuri sânilor tăi zurbagii

ideea

că fără parola degetelor mele

niciodată nu ți-ar mai putea arăta luna

cățărându-se peste periferii?

să fi descoperit ei până la urmă

de ce port eu

mai mereu

câte cinci degete

la fiecare mână?

păi, cum altfel îți închipui tu

că te-ai mai putea pieptăna

sau traversa noaptea într-o singură vâslă?

 

mâna albastră

cu care sucesc zarurile

și gâturile păsărilor migratoare

 

ei da

mă pregătesc de iarnă.

oamenii de zăpadă

își vor ieși din amorțeala lor morocănoasă

de veșnici jucători de șah

când le voi smulge lemnul cutiei

și-i voi întoarce caroiajul pe dos

pregătindu-l pentru table.

cu siguranță

li se vor înverzi morcovii din nas

iar ciorile din cap li se vor face măciucă

când le voi povesti

cum o meditam la respirație

transpirație

și căzutul din pat

pe fiica subțiratică

șturlubatică

și tablagioaică

a tatălui tău -

căreia îi mai curgea

uneori

sânge din nas

spre disperarea decolorată

a rujului franțuzesc.