Ștefan Caraman

CASA GOALĂ

II

Mașina rula silențios pe autostradă. Ochii atenți ai bărbatului aveau grijă să ocolească orice obstacol și să urmeze indicațiile oricărui panou înfipt din când în când pe margine. În dreapta, mama, rezemată de scaunul comod răsfoind paginile unui magazin de modă. Iar în spate fetița. Rezemat de piciorul ei stâng, Chiț se mișca în ritmul impus de suspensiile mașinii.
- Dacă era cuminte o luam și pe ea, rosti într-un târziu fetița.
- Ce spui? o întrebă mama surprinsă.
- Probleme de copil, concluzionă tata, sigur pe el, poate puțin prea rigid.
- O iubesc la fel de mult și pe Panteră; îmi pare rău că am lăsat-o acasă. Folosea tonul acela simpatic și enervant în același timp. Își închipuia păpușa roz ridicându-se din colțul în care o condamnase să stea până la reîntoarcerea ei acasă. Impacientată, singură într-o casă atât de mare, fără nici un prieten, fără nici o apărare.
- În două ore vom fi pe plaja la Mamaia, spuse mama. N-o să-ți mai amintești de nici o panteră; deja mă gândesc cu groază că în loc să mă bronzez omogen va trebui să stau după fundul tău în apă.
- Nu te teme, vorbi tata, mă ocup eu de ea; și mie îmi place să stau în apă, știi cât de mult detest eu soarele. Copilul privea conversația neutră dintre părinți. Era prea mic ca să o judece după vreun calapod anume, dar avea vaga senzație că lucrurile cu adevărat importante treceau pe lângă ei. Dar, pe de altă parte, consumul acela atent și dozat de afecțiune și respect o făcea să se simtă protejată - în cei 7 ani de viață nu simțise niciodată în apropiere fâlfâitul agresiv al vreunei amenințări, indiferent de natura ei. Între mama și tata schimbul de fraze era înainte de toate sigur. Apoi își aminti iar de Pantera și i se făcu milă. Îl luă pe Chiț și-l trânti cu ciudă de geamul portierei.
- Nu mă mai joc cu tine.!


Tăcerea din casa nelocuită era doar aparentă. Pantera era singurul martor al acestei realități noi. Pentru ea, împrejurimile constituiau un teritoriu plin de viață, un loc în care se întâmplau și se puteau întâmpla atâtea. Și porni curajoasă să exploreze. Ca un adevărat pionier, adăuga pașii într-un mod măsurat, fără să se grăbească și ținându-și încordate toate simțurile. Îi trebui multă vreme, spre exemplu, ca să-și adune curajul și să se hotărască să iasă din camera cu pereți roz. Și în nici un caz înainte de a-i face înconjurul, de a-i descoperi toate ascunzișurile, întreg relieful. După ce se convinse de faptul că celelalte păpuși erau doar niște trupuri fără viață, se apropie mai întâi de sertarul cu tricouri al fetiței. Avea un mâner gros din metal. Îl adulmecă și recunoscu un miros obișnuit - cel al palmelor copilului. Îl deschise cu precauție și privi înăuntru. Aruncate în dezordine mai devreme, hainele zăceau ghemuite, șifonate. Exact cum făcuse fetița mai devreme, începu să le arunce afară, căutând ceva. Ca și mai devreme primul azvârlit fu tricoul roz cu marțieni, apoi tricoul cu crocodilul care prindea fluturi, cel galben simplu dar găurit, cel verde cu o limbă mare și neagră, scoasă în afară, cel alb cu libelule peste tot, pantalonașii scurți strâmți, apoi cei largi. Lipseau doar tricoul fără mâneci dar cu buzunare și fustița cu buline roșii; pe acelea le îmbrăcă până la urmă Alexandra și numai pentru că i-au luat cel mai puțin timp. le examină cu atenție, mai întâi cu lăbuțele, apoi apropiindu-le de bot și mirosindu-le. Își puse până la urmă tricoul galben simplu și găurit - era singurul care îi venea pe măsură.

Formalitățile de cazare durară puțin. Camera era rezervată de o săptămână, iar în ziua aceea numărul de turiști era oricum mai mic. Hotelul era unul nou, cochet, situat chiar pe malul mării. Urcau scările înguste, unul în spatele celuilalt: tata primul, încărcat ca un adevărat bărbat cu toate bagajele, apoi mama povestind ceva despre vreme. Coloana era închisă de Chiț agățat de o mănuță plictisită ce-l trăgea după ea neglijent. Capul șoarecelui se lovea de fiecare treaptă, comițând un zgomot aproape imperceptibil. Se opriră în fața unei uși vernil. Mama deschise ușa și intrară înăuntru. Îi întâmpină o cameră curată, ordonată dar în același timp simplă și aranjată cu bun gust. Soarele insinuat prin fereastra larg deschisă conferea spațiului strălucire.
- Of, dacă aș avea mereu ordinea asta acasă, se plânse ușor teatral mama, așezându-se într-unul dintre cele două fotolii și verificând funcționalitatea televizorului așezat pe măsuța din fața ei.
- Pot să mă uit la desene ? Copilul se urcă fără nici un preambul în brațele mamei și se sprijini de pieptul ei. Mama o îndepărtă delicat.
- Hei, abia am intrat. Trebuie să ne instalăm mai întâi și, dacă ne grăbim, prindem câteva ore bune de plajă. În scurtul timp care urmă, camera se transformă vizibil. Un spectacol creaționist tradus în cheie minoră se desfășura sub ochii și mâinile familiei. Ordinea întâlnită acolo fusese stricată, dar numai pentru a fi înlocuită cu alta - mult mai imperfectă însă și mai vie, mai umană. Hainele erau așezate cu grijă una peste alta sau pe umerașe în șifonierul din hol, sub pat fură înghesuite accesoriile de plajă, frigiderul era deja plin cu gustările de acasă, gențile zăceau în hol, una din veioze ardea deja, la televizor știrile zilei se depănau în ritmul obișnuit cu diferența că nu le mai asculta nimeni, zgomotul produs de glasurile celor trei și Chiț suspendat de clanța de la ușa ce dădea către baie, totul se transformase în câteva minute, nimic nu mai semăna cu ceea ce fusese înainte. Pentru obiectele ce până mai devreme se odihneau imobile, venise o perioadă destul de agitată - dacă ar fi avut suflet s-ar fi declarat pe loc nemulțumite.

Pantera păși cu precauție în hol. Scoase mai întâi capul, apoi umerii, privi atentă de-a lungul acestuia și începu să meargă. Pe pereți descoperi niște ferestre. Erau atât de sus încât oricât s-ar fi străduit să ajungă la rama lor, i-ar fi fost imposibil. Așa că se mulțumi să le privească de acolo de unde era, de pe gresia albastră. Prin una din ferestre zări o pădure stufoasă prin mijlocul căreia se strecura o mică potecă. Se concentră cu toată puterea minții ei de felină, dar nu sesiză nici o mișcare. I se păru ciudat ca într-o pădure atât de deasă să nu fie nici țipenie de animal, sau pasăre. Apoi, la altă fereastră zări o întindere imensă de zăpadă - aceeași nemișcare, dar albă. Și la altă fereastră chipul unui om aducând foarte mult cu cel al stăpânului casei. Își încordă mușchii picioarelor din spate gata pentru orice - i-ar fi fost neplăcut să fie surprinsă bântuind prin casă. Între firele textile din care era alcătuită fusese strecurată cu grijă interdicția de a-și depăși condiția. Se uitau unul la altul, tăcuți, fără expresie, incapabili de a lua o decizie. Un petic minuscul de var se desprinse de pe perete și îi căzu pe coadă. Pantera sări ca arsă și se ascunse după cuierul așezat lângă ieșire. Așteptă multă vreme până să îi revină curajul. Avea toate simțurile încordate la maximum și își dădu seama că pionieratul era o activitate frumoasă însă plină de riscuri. Printre picioare i se strecură grăbit un gândac de bucătărie. Îl cunoștea, îl mai văzuse adeseori, noaptea, fugind speriat dintr-un colț în altul al casei, în căutare de hrană. Gândacul își urmă drumul fără să bage în seamă animalul din câlți și cârpe - îi despărțeau nu doar nenumărați ani de evoluție, cât și lumile în care trăiau. Fiecare se născuse într-un mod cu totul și cu totul diferit, fiecare trăia câte o viață imposibil de imaginat pentru cealaltă - iar morțile lor urmau să fie la fel, imposibil de comparat.

Marea era agitată în ziua aceea, de aceea stăteau toți trei pe cearșaf, întinși conversând cu glas scăzut. Nu se hotărâseră încă dacă să lase copilul la buza mării sau să-l țină lângă ei.
- Dar îl iau și pe Chiț cu mine, el știe să înoate; dacă mă ia apa, el o să mă salveze, mami; copilul era pe jumătate serios pe jumătate glumea; știa ce ton și argumente să folosească pentru a obține un rezultat maxim.
- Până o să te salveze animalul, mai bine să vină tati cu tine - o să construiți amândoi un castel din nisip, găsi mama o soluție probabilă. Tatăl însă, nu părea entuziasmat.
- Abia ne-am așezat, protestă el astfel. Stai să mă uit și eu prin ziarele astea, vreau să văd ce mai scrie prin ele. Lângă el zăceau întinse un vraf de ziare, pe jumătate deja citite. Fervoarea cu care se apucase să le răsfoiască putea fi apreciată după faptul că, deși era foarte cald, el nu-și scosese încă tricoul. Și nu era singurul de pe plajă.
- Dar am venit la mare, tati, insistă copilul pregătindu-se să pună botic. Ai bătut drumul până aici numai ca să citești ziarele? În cea mai mare parte a cazurilor când imita maturii, fetița dădea greș, motiv pentru care era ignorată. Dar acum reușise o excepție, pentru că efectul fu unul pozitiv - tatăl rămase cu ochii suspendați pe un titlu fără să-l citească, iar mama se amuza pentru prima oară în acea zi.
- Bine, bine, că nu mai scapă omul de gura voastră, spuse tatăl abandonând lupta. Lăsă ziarul deoparte și se ridică. Briza ușoară a mării se juca printre foile mari de hârtie, înfiorându-le. Acestea scoteau zgomote plăcute dar pe care nu le puteai percepe decât dacă închideai ochii și te lăsai abandonat propriilor simțuri. Plaja era un loc ideal pentru așa ceva.

Acasă orele se succedau într-un ritual discret. Trecerea lor era aproape imperceptibilă pentru simplul motiv că nu era nimeni acolo preocupat de un lucru atât de minor. Pantera, terminase prima parte a călătoriei acumulând impresii amestecate, nu foarte puternice. Nu îi plăcea să recunoască dar îi lipsea starea de nervi pe care i-o provoca de mai multe ori pe zi, mica stăpână. Ciulea adeseori urechile în așteptarea sunetelor provocate de pașii mici și iuți tropăind prin cameră, de dojenile spuse cu un ton ridicat, de cântecele false, ori de toaletele fistichii cu care era uneori îmbrăcată numai pentru a fi imediat ridiculizată. Dar, de data aceasta, sesiza cu totul și cu totul alte sunete. Cu cât trecea mai mult timp de la plecarea oamenilor, cu atât începea să se familiarizeze cu alte zgomote, mult mai subtile, sau delicate. Ajunsă în camera de zi, se rezemă de piciorul unei mese și rămase astfel, atentă. Aparent, totul părea a fi încremenit în tăcere. Oamenii n-ar fi remarcat nimic altceva decât un context perfect pentru o stare de spirit plictisitoare. Însă lucrurile erau cu totul altfel : pânze de praf fără grosime se așezau maiestuos pe suprafețele plane, un curent de aer pătruns prin cine știe ce crăpătură a ferestrelor agită subtil o cută a perdelei, o fibră lemnoasă dintr-un raft al unei servante, slăbită de timp, se rupse sub greutatea serviciului de bucătărie. Dintr-o crăpătură a parchetului distinse clar foșnetul produs de o minusculă colonie de furnici ajunsă acolo prin cine știe ce accident. Dacă ar fi avut puterea să-și comprime senzațiile într-o metaforă, ar fi gândit fără doar și poate că, tot ceea ce simțea era o imensă pulsație - casa avea un suflet, iar ea era o părticică neînsemnată a acestuia; dar Pantera nu avea o asemenea putere și se îndreptă către televizor. Ochiul acela mare, pătrat și negru o atrăsese de cum pătrunsese în sufragerie. Avea de gând să îl cerceteze mai îndeaproape dar, în înaintare, călcă fără să vrea pe un obiect mai mic, pătrat, cu multe pernuțe, asemănătoare cu cele de la lăbuțele ei. Un strigăt îngrozitor sparse instantaneu liniștea, încurcând plasele subțiri de praf și urâțindu-le iremediabil. Tot ce reuși să își închipuie în acel moment era faptul că mica stăpână apăruse brusc și i se pregătea o nouă săpuneală.

 

Ștefan Caraman