Cea mai de departe plajă
(2)
Soldații regelui nu aveau nici un ordin cu privire la profeți așa că îl lăsau în pace deși, când într-un colț al pieții începură să se strângă șarete și trăsuri ale unora sau altora dintre oamenii de vază, împinși de curiozitate să-l asculte pe străin, câteva iscoade ale preoților își făcură și ele loc în grupul ce-l înconjura. Însă, cum acesta nu spunea nimic rău despre religia regelui, cum orășenii nu erau îndemnați nici la nesupunere, nici să nu-și mai aducă ofrandele prin temple și biserici, cum, mai ales, orașul, după sute de ani de pace și bogăție, nu se încrâncena întru nici o credință prea puternică, omul a fost lăsat în pace, măcar pentru acum.
După vreo lună îl cunoșteau cu toții și, dacă unii se lămuriseră că sunt prostii, iar alții că ceea ce predică el acolo nu se poate pune în practică, măcar din lipsă de timp, destui erau aceia care încercau, pe cât le stătea în putere, să privească așa cum li se spunea și reveneau să mai culeagă învățătură. Bărbatul cu ochii puternici i-a împărțit atunci. Dimineața le lăsa loc celor care veneau din afara orașului, care vroiau să afle totul de la început, iar dupăamiaza, când orășenii înșiși, cei care se întorceau sau puținii care nu-l văzuseră încă veneau și puneau întrebări, le vorbea mai degrabă despre cum să privească și câtă vreme și cum să întrebuințeze ceea ce au aflat.
Era, la urma urmelor, numai un orășel comercial pe malul mării. Străduțe în pantă se strecurau printre casele de un cat, alungite și strânse unele într-altele, amestecându-și culorile lemnului ce le acoperea. Puterea regelui lor nu se întindea mai departe de orizonturile unde se încheia câmpia. Aveau o dinastie bogată și prea puțin ambițioasă. Ce să facă, dealtfel, ea cu orice cuceriri care i-ar fi adus mai multă bătaie de cap decât avantaje, când fiecare dintre neguțătorii care urcau și coborau de pe corăbiile cetății își lăsa obolul în vistieriile regale. Când era cu mult mai simplu pentru orașul liber ca orice dușman, decât să fie învins, să fie plătit de bună voie, preventiv uneori, lăcomia ținând astfel armele departe.
Trăsurile celor nobili și bogați erau atunci puține, dar oamenii totuși veneau în piață. Ei, familiile lor, femeile lor mai ales rămâneau o vreme să-l asculte pe noul profet. Așa s-a întâmplat că din șareta cu blazon a regelui însuși coborî într-o dupăamiază și fiica acestuia cu prietenele ei. Era mândria lor, prințesa cea frumoasă și tânără, vioaie și învățată, cea care avea să se mărite curând cu un moștenitor bogat, fie el nobil de prin partea locului, fie vreun prinț străin care să vrea să se mute în cetatea lor. Tatăl ei spunea apropiaților că orașul nu trebuie lăsat pe mâini străine și că ea, această prințesă, avea toate darurile să-i poată cândva lua locul.
Așa se întâmplă că ea, la capătul celălalt al gloatei prin care nu voise să răzbată cu toate că oamenii i-ar fi făcut loc, rămase să asculte în acea dupăamiază până asfințitul înroși piața și rări mulțimea. Rămase atunci și în zilele următoare continuă să vină, chiar dacă nu în fiecare dintre ele. Asculta serioasă cele pe care profetul le spunea cu vocea lui care acoperea celelalte sunete. Femeile ei câteodată o însoțeau în grupuri mici și vesele, alteori rămânea singură, fiindcă nimeni nu-i ceruse acelei prințese vreodată să se supună vreunor reguli pe care tatăl ei știa dinainte că nu avea să le încalce. Venea la mai multe timpuri ale zilei și rămânea la margine cu fața încordată. Oamenii curând pricepură că prezența ei însoțește mai degrabă orele când profetul din străini explică oamenilor cum. Vocea ei nu se auzi niciodată printre întrebările celorlalți, dar ei știau că ea le ascultă și se simțeau mândri să se arate deștepți în ochii moștenitoarei lor.
Până într-o seară când se arătă singură la capătul mulțimii și, după câteva ore de ascultare, când soarele cobora peste piață rărind du-te vino-ul omenesc, acoperind murmurul și intersectând o pauză din discursul lui, prințesa se auzi: "Eu aș putea să încerc să te privesc pe tine." A spus atunci prințesa cu voce decisă și lumea a tăcut. Profetul se întoarse spre ea atât de încet că l-ai fi crezut cuprins de o mare oboseală. "Nu" spuse "e mai bine să..." dar o văzu cum se desfăcea din mulțime și cum ochii ei caută. Peste capetele oamenilor privirea lui o atinse, iar ochii ei rămaseră deschiși și calmi așteptându-l.
Fiindcă muzica acelei priviri i-a amețit pe toți dându-le un sentiment de oboseală, senzația unei unduiri în realitate - ca și cum prințesa lor și acest profet s-ar fi aflat peste tot de jur împrejur privindu-se, ca și cum privirea aceea a lor ar fi apăsat peste propria lor neputință, viața de zi cu zi și istoriile fiecăruia amenințând în fiecare clipă să le fărâmițeze - de aceea au numit-o dragoste , privirea aceea trimisă peste capetele lor, dar foarte fizic, de parcă aceia doi s-ar fi împreunat acolo reașezând astfel lumea. S-a mai vorbit pe urmă despre puterea ei regală, moștenită din zecile de capete care purtaseră coroana înaintea ei, putere care acum o făcea să stea deasupra tuturor în așa măsură încât, învățând cum să privească - dacă nu cumva regii știau a o face demult - ea putea să preia dintr-o dată tot ceea ce acest profet venise să dea în piața lor, dedesubtul acelui ceas de bronz. S-a mai vorbit și despre lumea lui care, prin exercițiul de cine știe când adus, de a privi astfel ființele umane, acum, pe ea, prin îndrăzneala de care dăduse dovadă, o absorbea în întregime, o înghițea literalmente transformând-o în cu totul altcineva, o persoană care mai degrabă decât moștenitoarea tatălui ei, devenea de aceeași esență cu profetul și se închidea la fel ca și dânsul într-o mistică la care toți ceilalți prea puțin ar fi putut spera acces.
