Nora Vasilescu

Cea mai de departe plajă

 

 



În fața ceasului din centru, cel rotund, de bronz și deasupra căruia cineva sculptase siluetele unui bărbat și a unei femei, apăruse, venit de nu se știe unde, acest ins care le spunea să se privească. "Ne vedem unii pe alții, altfel nu am fi în stare să ne ocolim cu atâta dibăcie pe trotuare" le spunea "Dar nu ne mai privim de sute de ani."

Era un bărbat de talie medie, cu barbă scurtă și păr negru, ondulat, care i se răspândea pe umeri. Se înfipsese bine pe picioare sub acel ceas și le povestea cu o voce care acoperea zgomotul căruțelor, al copitelor și pe însuși cel al pieții de pește din apropiere. Femeilor le atrăsese mai întâi atenția, înduioșate poate de acea lipsă de apărare, de ochii cu gene scurte și atât de dese de trăiai cu impresia că și-ar fi desenat dungă neagră pe sub ei. Alături ele, vrând, nevrând, copiii se holbau la străin și încercau să priceapă din spusele sale fascinația mamelor. Ce-i drept însă, fără mult folos, pentru bunul motiv că, dintre toți, ei priveau cu naturalețe, nu trebuia nimeni să vină să le spună că acela ce trece pe lângă tine poate să fie tratat și numai ca o siluetă pe care s-o ocolești. Poate de aceea încetară să-l mai urmărească și începură să se joace între ei, potoliți din când în când de vocile joase ale femeilor.

"Cel mai adânc păcat pe care îl făptuim în fiecare zi este acela de a vedea o față omenească fără să ne învrednicim a o privi" spunea acela. Și poate nu era ce spunea, cât căldura pe care o emana vorbindu-le, cea care opri și câțiva bărbați în micul grup care se strânsese. Pe dupăamiază, vânzătorii din piața de pește se opriră și ei să-l asculte, ca și copiii mai mărișori care ieșeau de prin școli.

Omul îi învăța și cum să privească neoprindu-se asupra veștmintelor decât atât cât trebuia ca să construiască o parte a poveștii acelei ființe, cum să te uiți ca să știi de câte ori aceluia sau aceleia i s-au umezit ochii și dacă te privește și el sau doar te vede ca pe un obstacol umblător ce trebuie ocolit. Unii au stat câteva ore, alții doar câteva minute, dar, cu toate că mulți o gândeau, nimeni nu l-a făcut nebun și nici nu l-a insultat nimeni. Pe seară străinul nu se mai vedea din grup căci se așezase pe vine continuând să le vorbească. Cuvintele însă i se auzeau ca mai-nainte, de departe, și cei din jurul său nu aveau nevoie să ciulească urechea ca să înțeleagă. Mulți nici nu se uitau la el, ci înainte, încercând să-și amintească momentele când, ultima dată, priviseră pe cineva în felul în care le-o cerea străinul. Când s-a lăsat de-a binelea întunericul, mulți de-acolo au mers acasă să le povestească soților, soțiilor, rudelor și vecinilor despre cele auzite. Au fost și câțiva care îl înconjurară și rămaseră în această primă noapte să asculte ce mai avea de spus.

A doua zi de dimineață grupul nu s-a mărit cine știe ce. Aceia care rămăseseră peste noapte, în marea lor majoritate, nu aveau unde să se ducă și puțini alții li s-au alăturat. Însă dupăamiaza îi găsi mai mulți, mult mai mulți, femei, copii și bărbați ascultându-i vorbele. Unii dădeau din cap a neîncredere, alții zâmbeau malițioși. Erau și dintr-aceia care puneau întrebări. Înfățișarea lui și felul în care-și spunea cuvintele îi ținea însă pe mai toți într-un fel de tăcere neclară. Prin colțuri se mai râdea de el, dar destui erau oamenii care deja încercau, mai mult pe furiș încă, să privească așa cum fuseseră învățați.

De la a treia zi încolo grupul strâns sub ceas devenise o priveliște obișnuită a centrului orașului. Veneau, ascultau o vreme și plecau. Unii rămâneau toată seara, alții doar cât să-și spună nedumeririle. Câte un bețivan încerca să-l apostrofeze; mai erau și bătrâni răzleți care încercau să protesteze, să le spună celor adunați că nu asta e ceea ce e mai important. Că mâncarea și acoperișul sunt mult mai aproape de ceea ce au acești oameni nevoie, decât privirea, oricum o fi ea. Dar acestora, înainte să reacționeze mulțimea, vocea li se risipea sub privirea acelui bărbat cu părul negru, îmbrăcat altfel decât prin aceste locuri, care părea să înțeleagă cu mult mai mult decât aceia care se uitau cu asprime după bețivi sau după acei bătrâni.

Nimeni nu-și pusese întrebarea unde-și face acest om nevoile sau unde mănâncă. Îl găseau însă în fiecare dimineață sub ceas vorbindu-le. Câteodată unele femei îi mai aduceau apă sau lapte și atunci, pe când cei din mulțime îl întrebau câte ceva, apuca să bea o gură din cele aduse.

Nora Vasilescu