Gabriel Prăjitură

Charles Simic

Făcătorii de labirinturi


Trebuie să fiu absolut singur când gândesc,
Și pe cel mai înalt parapet
De pe care se vede strada pustie.
Vitrina prăfuită de dedesubt
E plină de fantome la apus.

Iată-l pe bătrânu' meu. Are deja vârsta pe care o am eu acum.
Cu ochii închiși
Îi strigă pe chelneri pe numele lor secrete:
Sf. Isaac, Sirul,
Sf. Nil, care-a scris despre rugăciune.
Vinul ambiguităților eterne,
Vă rog, în sănătatea ciorii
Care stă în vârful bisericii albe.

Și viața lui este un labirint fantastic.
Nenorocirile noastre sunt constructorii.
Întotdeauna uită ferestrele,
Fac tavanele joase și grele.
"E numai o lună de hârtie, cântă ei"...
Dar am luat-o prea repede.

La capătul unui coridor întunecat
Este un chibrit aprins într-o mână ce tremură
"Încă mai am trac",
Zice femeia cea frumoasă,
Și apoi ne conduce dincolo de garderobele
Cu uși care scârțîie și cu oglinzi,
Unde atârnă rochii șoptitoare,
Corsete șoptitoare, pantofi cu nasture -
Din cei care porți atunci cînd călărești o capră.

Fiica ei, ni se spune, este tuberculoasă.
Pe fața ei angelică
E amprenta unsuroasă a morții.
Ea vrea să ne jucăm sub masa
La care se joacă în tăcere cărți.

Ne jucăm și este ca palatul din Knossos.
Memoria, singurul chibrit ars al minții mele.
Mâna ei conducîndu-mă prin ruine,
Și cărțile șoptind deasupra capetelor noastre
Amețite de tinerețea și de dragostea noastră.

 

Gabriel Prăjitură