Lumea s-a obişnuit să înţeleagă prin multimedia orice convergenţă între mai multe medii de comunicare. În realitate, termenul are înţelesul precis de discurs care angrenează diverse categorii de semne - imagini, sunete, texte - bazate, toate, pe suportul electronic. Dacă discursul este neliniar, putând fi urmărit pe mai multe trasee, termenul corect este hipermedia . Răzvan Ion, în spectacolul traffic_lights, prezentat la Institutul Francez de către trupa Nix Theatre Factory, pe care o coordonează, oferă un experiment clar în alt domeniu, numit intermedia. Termenul (unii preferă să spună multiple media) semnifică întreţeserea unor discursuri care folosesc medii diferite, nu neapărat electronice. Cei care se ocupă cu arta pe calculator - web-art - utilizează multimedia , în timp ce autorii de artă video şi de performance recurg la intermedia. Ca orice concept nou, el are rădăcini destul de vechi, de pildă, în cinematograf sau în teatru, unde vizualul şi sonorul se întrepătrund. Noutatea constă în faptul că, dacă, în formele mai vechi, unul dintre canale este preponderent, celelalte jucând un rol acompaniator (ilustraţia muzicală în teatru, muzica de film), în intermedia ponderile canalelor sunt relativ egale, rezultând o polifonie echilibrată de discursuri.

Răzvan Ion ilustrează cu rigurozitate conceptul, luându-şi precauţia de a evita barocul high-tech. O face din motive care ţin de gust, dar şi de prudenţă, fiabilitatea aparaturii fiind, în condiţiile de la noi, destul de precară. Spectacolul său, alcătuit din secvenţe minimaliste, asamblează proiecţii video, jocuri de lumini şi prestaţii actoriceşti, în care expresia corporală este cel puţin la fel de importantă ca aceea verbală. Felul în care autorul gestionează echilibrul dinamic dintre medii pune bine în evidenţă virtuţile şi noutatea conceptului.

Dacă forma este riguroasă, clară şi elegantă, conţinutul suferă de banalitate. Secvenţele prezintă modalităţi diverse de construcţie a identităţii. Procesul nu este autonom, el se confruntă cu restricţiile impuse de mediu şi de medii. Primul, de natură socială, impune reguli de comportare; cele din urmă, de natură comunicaţională, limitează "banda" de exprimare. Ca urmare, interacţiunea cu identităţile "celorlalţi" devine problematică, sfârşind, uneori, în disperare. Doi actori participă la proiect: Antoaneta Cojocaru şi Bogdan Dumitrescu. Ei s-au remarcat, între altele, în spectacolul cu piesa Îngerul electric de Radu Macrinici, pus în scenă de Radu Afrim la Teatrul Act. Acolo se realiza o interacţiune între medii diferite, un "conflict" între acţiunea teatrală şi pseudo-jurnalul TV; aici avem de-a face, chiar dacă la nivel modest, cu o polifonie autentică. Actorii au câştigat siguranţă în expresia nonverbală şi dezinvoltură în relaţia cu diferitele medii. Eugen Rădescu, ca neprofesionist, mai mult se expune decât se exprimă, dar reuşeşte să nu submineze ansamblul.

Semnele incluse de autor în reprezentaţie sunt, în general, uzate prin întrebuinţare. Dansul în sac, ca o crisalidă, semnificând dorinţa de eliberare de oprelişti, l-am văzut mereu de cel puţin treizeci de ani încoace. Mimarea traseelor de circulaţie impuse, vrând să arate că fiecare dintre noi suntem nevoiţi să alergăm pe culoare bine stabilite, este puerilă. Uneori, interacţiunea pe scenă a celor trei corpuri (ca în problema celebră rezolvată de Poincaré) are graţie, chiar dacă e lipsită de semnificaţie. Câteva secvenţe, îndeosebi cele care se referă la relaţiile interumane, au un fior emoţional autentic. În schimb, poetizarea micţiunii sau a masturbaţiei ţine de reverii de grădiniţă. Ne amintim că spectacole de anvergură, ca acelea ale lui Philippe Genty sau Joseph Nadj, practicau foarte bine intermedia ca burghezul gentilom proza, fără s-o ştie.

Ca să parafrazăm un fragment din spectacol, întâlnirea dintre medii seamănă cu aceea dintre sex şi mână: riscă să devină plictisitoare atunci când creierul nu intră, şi el, în joc.