Ștefan Caraman

CASA GOALĂ

I

- Mamiiii! Mamiiii! Glasul fetiței parcurgea repede spațiul dintre camere, lovindu-se de pereți.
- Ce e dragă? răspunse din bucătărie mama; ți-am spus de atâtea ori să nu mai strigi așa; mă sperii, am tot timpul senzația că ți s-a întâmplat ceva. Ultimele cuvinte sunt rostite încet, ca pentru sine.
- Pot să-l iau și pe Chiț ? strigă din nou fetița din mijlocul unei grămezi de păpuși, cărți de colorat, creioane și jocuri, prea ocupată de ceea ce făcea ca să mai asculte reproșul femeii.
- Ia-l, ia-l, de parcă cârpa aia ne mai lipsea. Chiț zăcea în mâna ei caraghios: cu urechea dreaptă zdrelită, codița ruptă în două și fără lăbuțele din față, pierdute în ultima bătălie cu teribila Pantera. Îl privea cu un amestec de interes și milă - cadoul de 1 iunie de la una dintre bunici.
- Chiț nu e cârpă și să știi că m-am supărat. Puștoaica stătea în fața ușii acum; șoarecele din cârpe atârna pe lângă ea cu capul în jos. Fetița avea părul roșcat, lung. Șuvițele îi acopereau caraghios fața mică și strânsă acum într-o grimasă războinică. Mama lăsă suspendate câteva clipe mâinile ce țineau sandwich-urile pentru călătorie și își privi fiica cu o expresie amuzată. Era îmbrăcată încă în tricoul pijama - șifonat, dezvelindu-i un umăr minuscul, osos și de pe pieptul căruia Teletubis plutea într-o mare de balonașe din săpun.
- Ce picioare strâmbe ai, spuse ca o concluzie și râse scurt. Râse și fetița. Mai degrabă chițcăia în rafale - era greu să distingi dacă ea era cea care se distra în momentul acela sau falsul animal târât pe podele. Apoi mama tăcu și continuă împachetatul. Cred că e timpul să te îmbraci, într-o oră vine tati. Îl știi cum e, trebuie să fim gata încălțate și aliniate la ușă. Spuse acestea privind înainte, zâmbind într-un mod tainic, așa cum numai maturii știu să zâmbească. Fetița era prea mică să observe acest lucru. Dar înainte de orice trebuie să-ți faci ordine în cameră, ai înțeles?
- Da, da, mami! Strigă iar aceasta ajunsă deja în camera ei. Mai întâi îl înghesui pe Chiț într-un rucsac galben cu multe buzunare. Dintr-un motiv pe care numai copiii ca ea îl cunosc, îndesă păpușa în cel mai mic buzunar.
- Așa, tu să stai aici. Pentru că ai fost cuminte, mergi cu mine la mare. Apoi începu să facă ordinea comandată, dar într-un mod cu totul și cu totul personal - mută grămada de jucării, cărți și creioane colorate din mijlocul camerei într-un colț, e drept, cel mai puțin vizibil. Se dădu câțiva pași în spate, privi cu ochi critic și se apropie din nou, dar numai ca să calce cu piciorușul strâmb pe burta Panterei, ieșită rebel din grămadă. O călcă cu putere. Îi făcea plăcere să chinuie bestia aceea care îl lăsase pe Chiț fără lăbuțe și nu se ferea niciodată atunci când se ivea ocazia. Se întâmplase cu o săptămână în urmă. Madi, prietena ei de joacă era Pantera, iar ea era Chiț. În mâinile celeilalte fetițe, Pantera deveni brusc fioroasă, urâtă și, înainte de toate, violentă. La vederea sărmanului Chiț ochii îi deveniră roșii, blana roz i se ridică pe spate într-o atitudine războinică. Și fără nici un preambul îl atacă pe șoricel. Rezultatul fu rapid și devastator - jumătate de codiță și lăbuțele din față zăcea pe jos. Drept urmare, Pantera fu pedepsită crunt iar Madi se reîntoarse de urgență acasă. Numai după jumătate de oră, însă, bătea din nou la ușă, intra și noi jocuri urmau a se pune la cale în camera strâmtă cu pereți de culoare roz. Pantera stătea cocoțată preventiv pe șifonierul de haine, iar Chiț își lingea rănile în sertarul cu ciorăpei.
- Am făcut ordine, mami, sunt gata, strigă determinând din nou câteva bombăneli în surdină. Ce să mai fac ? În bucătărie lucrurile erau deja gata. Pachețelele de drum erau aranjate frumos și economicos într-o sacoșă, masa era curată, farfuriile, lingurile, obiectele de decor cu profil rustic, toate își ocupau cuminți locașurile stabilite cu multă vreme înainte. Mama privi cu ochi critic încăperea și se declară mulțumită. Ieși și se îndreptă către camera puștoaicei. Se opri în fața ușii rezemată de toc. Copilul nu o văzu pentru că stătea cu spatele la intrare. Își ținea mâinile în șolduri, tricoul îi dezvelea acum ambii umeri, iar picioarele îndepărtate completau tabloul unui portret cu copil adorabil.

- Cred că totuși ar trebui să te îmbraci, o ironiză delicat mama, desprinzându-se de tocul ușii și apropiindu-se de fetiță. Ai vreo preferință ? Copilul se gândi puțin; avea un aer preocupat. Se apropie de sertarul cu lucrurile de vară, îl deschise și începu metodic și sigur să arunce de acolo: mai întâi tricoul roz cu marțieni, apoi tricoul cu crocodilul care prindea fluturi, cel galben simplu dar găurit, cel verde cu o limbă mare, neagră și scoasă în afară, cel alb cu libelule peste tot, cel fără mâneci dar cu buzunare, pantalonașii scurți strâmți, apoi cei largi, fustița cu buline roșii. Se opri dintr-o dată și își privi mama
- Nu mă pot hotărî, mami. mă enervează!
- Și pe mine mă enervează că ai umplut casa cu haine. Acum cine o să le strângă când mai avem atât de puțin timp ?
- Păi uite și tu câte haine sunt! Am văzut și la alți copii, la fel. Mami, de ce nu cumpără părinții doar un singur rând de hăinuțe pentru fiecare anotimp ? Să le poarte copiii până se rup. După aceea să le cumpere altele.
- Iată-te și filosof, îi replică ușor surprinsă femeia. Se pregătea s-o dojenească pentru ceea ce făcuse dar se auzi sunând telefonul. Ieși degrabă din cameră și se îndreptă spre receptorul poziționat în hol.
- Da? Vorbea calm, natural. Copilul încă nehotărât de dincolo deduse că era tati - numai cu el vorbea mama astfel.
- E tati? strigă încă o dată, uitând pe loc de mica criză de mai devreme.
- Da, e tati, îi răspunse automat femeia, apoi se concentră pe discuția cu soțul. Noi cam suntem gata, mai întârzii? Bine, mă cert cu ea. ei, de ce. dezordonată ca și tine, nu știe cu ce să se îmbrace și mi-a umplu casa cu haine. Vili, ea are totuși 7 ani, e mare deja. iar eu vreau să plec la mare, măcar azi să fiu mai liniștită, să mă bucur de vacanța asta. bine, bine, nu mă ambalez. până vii tu suntem gata. da, da încălțate, la ușă. Închise receptorul și reveni în camera copilului.
- Te-ai hotărât ?
- Ce spunea tati?
- Lasă-l tu pe tati, spune-mi dacă te-ai hotărât.
- Dar mi-e dor de tati, nu l-am văzut de azi dimineață
- Hai, lasă, nu te mai alinta, vine în cinci minute, vrea să ne vadă gata de drum. Iar după cinci minute soneria de la intrare scoase sunetul familiar. Bărbatul intră pe ușa deschisă de puștoaică. Imediat se consumă un gest de tandrețe paternă, în care copilul sări în brațele tatălui, acesta îl sărută pe creștet și-l strânse cu grijă în brațe.
- Sunteți gata? spuse însă imediat, cu un fals aer dojenitor. Mț! Nu sunteți gata, trebuie să dau milităria jos din pod într-o zi, mai adăugă privind către femeie.
- Da, tu și milităria, rosti aceasta privindu-l cald.
- Da, tu și milităria, spuse și fetița privindu-l comic. Gențile de voiaj fură aduse la ușă, sacoșa cu pachețelele de drum, toți erau gata de drum. Bărbatul mai privi încă odată de-a lungul holului.
- Robineții, frigiderul, butelia.
- Le-am verificat, i se răspunse, e totul în regulă. Pășiră în afara casei. Înainte de a închide ușa, fetița privi în urmă și ea.
- Mami, casa nu se plictisește atunci când rămâne singură ? Răspunsul femeii fu înghițit de zgomotul tăbliei ușii lovite de toc.

Credeam că nu se mai termină, tună Pantera din mijlocul grămezii. Dă-te jos de pe mine, gălbejitule, îi strigă ceasului Pokemon, abia ți se mai învârt limbile. Ceasul se mișcă greoi și se lansă pe pantă. Se rostogoli de câteva ori și se opri în buza șifonierului. Pantera se ridică și își scutură blana, nervoasă. Era tot timpul iritată, așa fusese construită încă de la început. Făcu câțiva pași înainte și se opri. Înconjură cu privirea întreaga încăpere, mai întâi curioasă, apoi atentă iar, în final, constată că nu există nici un pericol iminent. Celelalte păpuși rămâneau în continuare nemișcate, fără viață. Pantera le strigă pe nume pe trei dintre ele dar niciuna nu îi răspunse. Hm, își spuse cu glas tare, ceva nu e în regulă. Apucă între lăbuțele pufoase sacul lui Moș Crăciun cel mic. În grămadă erau în total cinci Moș Crăciun-i, dintre care doi cântau, unul se deplasa, altul avea nasul roșu și râdea dacă îi roteai cheița din spate și numai unul, cel mai mic, purta un sac alb, aproape plin. Sacul fu răsturnat direct pe jos, dar din el nu ieși nimic altceva decât un ghem de câlți. Moș Crăciun cel mic nu protestă în nici un fel ci rămase căzut în fund privind aiurea pe fereastră. La fel de neutri se păstrară iepurașul Bim, domnișoara Barbie, câinele Azor și salata cântătoare. Pantera se văzu nevoită să recunoască faptul că era singura ființă vie de acolo.

Ștefan Caraman