Nora Vasilescu

Împărăția porcului

 


Îi spuneau "femeia cu doaga". Era mai ușor decât să folosească pluralul, dar, în realitate, era o nevastă borțoasă, zdravăn încinsă cu trei doage peste pântecul țuguiat. Venea din Împărăția Porcului, zicea ea când o-ntrebau și, cum mergea singură, până să străbată o comună, îi lua o zi sau chiar două, dacă vreun căruțaș omenos nu avea tocmai atunci drum la târg. Așa că locuitorii aveau vreme s-o vadă și să-și povestească despre ea, despre drumul ei și să se-ntrebe ce păcate o loviseră așa pe femeie de dormea pe apucate, în grajdurile oamenilor, mâncând ce-i dădeau femeile miloase și plecând repede, fără să dea amănunte oricât de mult ar fi descusut-o miloasele.
Într-unele părți șefi de post grăbiți să-și arate zelul, o mai luaseră la întrebări, dar femeia părea așa de pierdută pentru lumea aceasta că repede se dumireau că n-au nimic de scos de la nebună. Căci nebună trebuie să fi fost în starea ei, cu cele trei doage ruginite care-i străngeau carnea să tot meargă înainte, spre Soare Răsare, din zori și până noaptea târziu.

Nici tânără și nici frumoasă nu mai părea să fie pe sub stratul gros de jeg și praf pe care umbletul neîntrerupt, ca și dormitul pe te miri unde i le așezaseră peste trup, cu toate că legenda care de multe ori îi preceda sosirea spunea cu totul altceva. Ba, unii - și părerea începea să se lățească - unii ziceau că nici borțoasă nu-i. Că, pe sub doagele acelea roșietice nu prunc, ci maldăr de țoale murdare s-ar fi găsit. Orice-ar fi zis, însă și orice-ar fi crezut, femeia cu doaga venea, stârnea vorbele, părerile, praful și se ducea repede după câte-o noapte în care cei mai curioși sau gazda făr somn, o puteau auzi cum oftează prelung din colțul unde se ciucea străină.

Copiii ar fi fost bucuroși să își râdă de ea. Nebunii satelor n-au dușmani mai mari decât copiii. Însă, dacă puteau s-o urmeze strigând porecle și ocări, cei care se apropiau mai mult, dacă izbuteau să-i agațe privirea, le trecea repede orice poftă de-a o mai urma. Nu-i înspăimânta privirea ei neagră, cum au crezut părinții și nici vrăji n-au putut s-o dovedească a le fi făcut. Dealtfel n-ar fi fost când fiindcă muierea mergea fără popasuri, afară de cele de noapte și nu ducea nimic cu ea afară de mâncarea pe care i-o mai dădeau unii sau alții. Era adevărat însă că, o dată cu ea, cu privirea aceea neagră, o boare rece, ca o tristețe leneșă și-necăcioasă, se răspândea peste grădini și se risipea odată cu plecarea ei. Ceva de felul ăsta îi făcea și pe copii serioși cât o priveau și doritori să plece.

Și, cu toate că mergea pe jos, poate fiindcă se oprea atât de rar și puțin, trecea granițe și limbi, învățând repede cum se cere mâncare și-adăpost, ocolea de parc-ar fi știut unde se află, autorități și piedici, trecea poduri și vaduri pe drumuri și poteci, depățind câteodată până și crâncene câmpuri de luptă pe care ba, se înfruntau arme ucigașe, ba, se înfruptau corbii.
Mulți dintre cei care o găzduiseră se plângeau că, în șură sau în grajd unora, în curte sau chiar în casă altora, le rămăsese miros de șorici ars. Și, cum vorba se întinde repede, iar muierea cu doaga nu era dintre acele lucruri pe care le găsești de dimineața până seara în ograda ta, de unde unii au crezut că poartă o desagă cu porcării pe burtă, iar alții că le lipsește o bună bucată din șoriciul agățat la afumat, până la urmă, ca și tristețea cea leneșă, mirosul pieii de porc arse ajunse pur și simplu să facă parte din povestea pe care și-o spuneau una alteia femeile adunate pe băncuțe după ce vacile fuseseră închise în staule și de care bărbații făceau haz prin cărciumi deși unii își mai desenau totuși câte-o cruce grăbită-n cerul gurii când venea vorba despre ea.

Târziu, peste un an sau doi de când trecuse boarea, zvonuri dinspre Soare Apune le-au venit cum că muierea aceea își arsese bărbatul de viu, că îl părpălise la foc mic, dar și că bărbatul ei nu fusese chiar om precum toți oamenii, ci mai degrabă un vârcolac dintr-un neam aparte, sălășluit într-o piele de porc. În vremea asta însă femeia înainta, borțoasă și oftându-și nopțile, iar vorbele continuau s-ajungă la un an, doi după trecerea ei și după ce zvonul opincilor ei grele, cu sunet metalic pe-acolo pe unde era drumul pietruit, să se fi stins de tot.

Când borțoasa își isprăvi însă drumul și-și găsi bărbatul adormit, poveștile deja o ajunseseră din urmă și oamenii, când îl văzură strălucitor, cu soața cea frumoasă de mână și copilul orăcăind alături, au vrut să creadă că îndelung călătoarea, cu tot mirosul de șorici, cu toată putoarea pieii de porc pe care-o prăjise într-o noapte în nesăbuința ei, se va fi așezat lângă somnul lui greu și va fi așteptat ca mâna lui caldă să-i fi atins cercurile de rugină. Cât va fi așteptat în întuneric, cât se va fi rugat ca acel bărbat scufundat în întuneric să se fi trezit, ori câtă lumină vor fi adus acele degete somnoros întinse înspre mijlocul ei acestea oamenii nu le știau lămurit. Lucru sigur era că ea își va fi luat locul lângă acesta, iar copilul atâta amar de vreme întârziat s-ar fi arătat soarelui fericit, cum fuseseră și Porcul cu domnița lui când l-au făcut.
Asta numai fiindcă poveștile vor ca vinile să fie ispășite, iar eroii musai însurați și făcând copii rupți din colț de cer. Numai că poveștile nu știu că, dacă borțoasa s-a atins într-adevăr de mâna lui cea adormită, iar dacă cercurile cu adevărat au sărit în fărâme ruginite împrejurul ei, copilul dinăuntru a venit luminii la fel ca și tatăl său odinioară, adică un purcel roz și tandru cu mama sa, în vreme ce adormitul prinț, dac-a iertat, aceasta nu a însemnat câtuși de puțin că s-a și-ntors la cea ce l-a iubit pe sub șoriciul gras, ci a rămas alături de frumoasa vrăjitoare căreia-i ceruse mai demult băutura care adoarme.

Nora Vasilescu