Nora Vasilescu

Apartament de despărțit

 


Venea din ce în ce mai rar. Ea pricepuse că numai alcoolul îi mai dădea puterea să revină într-o casă în care niciodată nu fusese pe deplin primit, într-o casă în care nu se știa iubit, într-o casă despre care pierduse deja speranța că ar mai putea vreodată deveni "acasă". Venea prin urmare clătinându-se vag, în starea aceea în care minunatul lui discurs, nucleul însuși al iubirii împărtășite, era redus la trei, patru fraze care, ciocnindu-se, fragmentându-se una pe cealaltă, se repetau ca o caterincă a cărei singură melodie a rămas cu dinții rupți. Cam pe-atunci în ea începuse să se instaleze mânia.
Până atunci era numai mila înecată-n iubire care sfâșie esofagul, arde stomacul și încordează mușchii brațelor care ar vrea să mângâie chiar dacă nu au ce, sau de ce, sau e oricum prea târziu. Frazele, întotdeauna aceleași, aducând moartea atât de aproape că o auzeai foșnind prin baie de nu senzația de cadavru te înspăimânta, ci de-a dreptul aceea de parastas pustiit, de cruce privită de jos, de la baza firelor ierbii. El, cu fruntea aproape de piept, zăcea îndelung, ore câteodată, pe câte-un fotoliu a cărui tapițerie o frământa agățându-și greutatea de brațele de lemn, singur cu toată prezența ei înghețată pe canapea, alternând între reproșurile întotdeauna la fel formulate, cuvinte pentru dragostea pe care el o credea neîmpărtășită și mereu, din nou moartea, atât de aproape că ai fi crezut că se și înființase, plictisită să mai răscoale lucrurile prin sertare, atunci când, într-un final, se lăsa dus în dormitor unde cădea cu fața în jos de-a curmezișul patului ca și cum nimeni n-ar mai fi avut loc acolo, ca și cum acele așternuturi, salteaua aceea îl atrăgeau spre străfunduri.
Milă și durere era atunci în fața neputinței lui complete de a se apăra, de a face în fine o coajă pe care lumea să alunece, pe care lumea să n-o pătrundă cu privirile sale, coajă ca noi toți. De aici tăcerea. Fiindcă inutil ar fi fost - și se dovedise cu nenumărate ocazii - să se apere de cel care venea să o acuze, să încurajeze pe cel care provoacă moartea dintr-o asemena proximitate că mirosurile li se ating, li se amestecă până când cuvintele înseși sunt moartea care se scoală de prin colțuri și debarale, explodând în fiecare sunet care rănește atmosfera.
Inutilă și apărarea în fața reproșurilor care nici nu așteptau răspuns și nici măcar nu acceptau recunoaștere. Reproșuri care se ciocneau, se combinau, se urmăreau și care, lucru știut deja, nu încetau până ce un anume resort interior se relaxa, ori, poate, până ce era și el, așa cum era ea pe canapea, covârșit de sentimentul acelui inutil, ori, încă, poate, până când alcoolul și celula intrau în combinația optimă ca să adoarmă odată cu durerea lui.
Nu că s-ar fi învățat toate acestea pe loc. Certuri la perete, cuvinte care nu se schimbă, ci se dă cu ele de-a azvârlita de-a curmezișul salonului, taine și resentimente, priviri și minciuni, toate traversaseră rând pe rând dreptunghiul camerei galbene. Furia avusese loc să crească, să dospească fără ca mila, iubirea și nici măcar rațiunea să o fi bănuit cum se umflă în propriile găuri, cum umple interstițiile, mai ales acelea dintre încordarea mușchiului a mângâiere și absența acelui gest, oprirea lui înainte de a se termina primul centimetru al cursei brațului.
Și lumina albă a becurilor economice și podeaua înnegrită urât păstrau semnele acestor seri dincolo de cele douăzecișipatru de ore, ei necesare pentru a-și dezumfla pernele plânsului de peste pleoape, pentru a lărgi crăpătura usturătoare prin care, a doua zi, lumea se întrezărea vulgară, agresivă și tăioasă. Păstrau atât de bine moartea lui și tăcerea ei, reproșul și distanța, încât părea să nu fi venit niciodată nimeni în acel apartament de despărțire.
Și, cu toate acestea, venea. Venea chiar de-odată cu pașii lui îngălați, venea mirosul acelui corp greoi, veneau porii lui deschiși larg să elimine alcoolul, venea căldura pielii de pe degete, a umerilor. Venea tot. Și asta o știa numai ea după ce el cădea răsturnat ca o statuie într-o zi de revoluție, de-a curmezișul patului cel lat, în somnul închis al chimiei propriului corp. Și nici măcar ea n-o știa decât după o oră sau două de vegheat în salonul cel galben, când, după ce pleoapele i se umflau roșietic, și furia și mila începeau a se destrăma istovind plânsul, istovind răul, lăsând-o o simplă femeie al cărei bărbat, anesteziat cine știe cum, a cărei iubire zace nemișcată în camera de-alături. Și, departe de durere, frică și milă, femeia liberă de viitor, de moarte și reproș se strecura neîndemânatic într-unul dintre colțurile de așternut rămase neocupate. Se strecura să doarmă sau măcar să-și întindă trupul istovit de spasmele plânsului singuratic.
Sau așa își zicea, cel puțin, fiindcă, până la urmă, căutând căldura ca un sugar care bâjbâie după sân, își lipea tălpile de picioarele lui sau își apropia brațul de câte-o mână abandonată, înghițindu-i respirația groasă, mâncându-i-o aproape și deja așteptând să se întâmple miracolul care se lumina de fiecare dată pe dedesubtul pleoapelor îngroșate în căutarea unui somn ce nu avea să vină decât spre dimineață, la o oră sau două înainte de scularea lui intempestivă.
Și miracolul era întotdeauna același. Blând ca o filmare cu largi perdele albe, mâinile lui se întorceau ca în primele zile să-i povestească despre propria ei carne, cuvintele lui care muriseră de pe vremea când încă nici nu se cunoșteau bine îi mângăiau sânii și buzele, în vreme ce picioarele îi erau desfăcute cald spre a vedea, a simți, a face lumea aceea nouă pe care și-o promiseseră unul altuia, peste ale cărei rămășițe degetele ei în întuneric aduceau singure explozia, viața pe care nu și-o îngăduise, în care încrederea ei nu se pusese niciodată cu desăvârșire, pentru care nu voise să lupte. Și, curios lucru, momentul acelei eliberări, jumătate lacrimă, jumătate întuneric, o făcea fericită, chiar dacă ar fi dat nici ea nu știa cât să poată împărtăși bucuria aceluia, singurului care o prilejuia.
Omul adormit de-alături, acel bărbat al ei pe care, respingându-l, tot nu știa cum să-l gândească altfel decât al ei, zăcea răsturnat ca o statuie grea în combinația tăcută a celulei cu alcoolul însă, în somnul acesta neverosimil, de fiecare dată mai rău, mai departe și mai înrudit morții care foșgăia încă prin baie, devenea în fiecare dintre aceste nopți iubitul de la începuturi, cavalerul fără teamă și fără apărare, care ar fi trebuit, în visele ei, să o ia cu totul de pe acest pământ, într-un univers care se prăbușește în jurul patului nupțial, pentru totdeauna nupțial, al lor, cei care ar fi născut atunci (și care continuau s-o facă noapte de noapte) universul cel nou, strălucitor și ud încă de curățenia sa, acela pe care niciunul dintre ei nu l-au văzut dincolo de pleoapele umflate peste globi.
Diminețile îl vedea venind cu ceașca de cafea. Prea devreme pentru orele ei, prea devreme să poată spune ceva din duioșia strânsă peste noaptea care a trecut. Prea târziu deja pentru umilința lui de-a se găsi într-o casă în care niciodată nu fusese pe deplin primit, într-o casă în care nu se știa iubit, într-o casă despre care pierduse deja speranța că ar mai putea deveni vreodată "acasă".

Nora Vasilescu