George Vasilievici

Povestea unui Cer
"what the fuck
are we doing out here
in the middle of the
desert?"

În dimineața aceea, cerul era atât de jos încât nici un om nu mai putea să stea în picioare. Bicicliștii strânși la poalele dealului dormeau cu brațele întinse de-a lungul ghidoanelor. Capetele le spânzurau în gol peste cadrele metalice și câte un firicel de salivă li se prelingea din bărbie peste umbrele cenușii ce-i priveau ca pe niște oglinzi. Din când în când, câte unul tresărea înspăimântat ridicându-și ochii galbeni spre zare. Capul îi cădea însă repede la loc și atunci singura ce părea că mai trăiește era umbra ce se zbătea ca un copil căruia i se tăiase cordonul ombilical. Liniștea era tulburată foarte rar de câteva sunete dezarticulate pe care nici ei nu știau dacă le rosteau în somn sau dacă erau adresate vreunui interlocutor anume.
Trecuse mai bine de un an de când Sebastian dispăruse în spatele dealului cu bila aceea galbenă legată de spate. De atunci nu mai știau nimic de el iar vocea aceea pe care o urmaseră cu o speranță ce acum părea absurdă , sucombase în fața unei somnolențe fără margini, a unei oboseli pricinuite de drumul mult prea lung pe care îl străbătuseră pentru a ajunge în această vale, la poalele acestui deal. Aici se opriseră pentru prima dată și tot pentru prima dată Sebastian îi privea altfel, ca pe niște fii ce aveau să se ridice împotriva lui, nu din răutate, ci mai degrabă din confuzie și neînțelegere. Se adunară cu toții în jurul lui striviți de un sentiment de vinovăție criminală căruia în zadar se luptau să-i facă față. Știau că nu puteau merge și ei mai departe și primeau această veste ca pe o pedeapsă pentru îndoiala ce nu rare ori li se cuibărise în suflet. Jurară că îl vor aștepta la poalele acestui deal pe care el trebuia să-l urce de unul singur, cu bila aceea galbenă legată de spate. Îl priviră îndelung cum se pierdea în depărtare, din ce în ce mai cocoșat sub povara bilei. Atunci se întâmplase un lucru care îi îngrozise pe toți. Sebastian pedala; ar fi dorit poate să se oprească și să arunce o privire înapoi, dar se gândi că, probabil, nu ar mai fi văzut nimic din cauza bilei - îi întrecea cu mult circumferința umerilor. Urcușul devenea din ce în ce mai greu. Prin vene părea că i se tîrăște un șuvoi vîscos de acid sulfuric. Plămânii și ceafa îi ardeau sub povara bilei - pe măsură ce se apropia de vârful dealului aceasta devenea tot mai fierbinte. Sudoarea îi curgea de pe frunte pe obraji și de acolo pe genunchii nervoși. Nu știa dacă era sau nu amestecată cu sânge dar după gust așa părea să fie. Cerul cobora și-l strivea sub nesfârșitul său. Bila începuse să se frece de peretele transparent făcându-l pe biciclist să semene de la distanță cu o cometă ce trage după ea miliarde de cioburi galbene. Nu credeau că va reuși. Se îndepărta din ce în ce mai greu dar încă se îndepărta. Începuse să se însereze. O dată cu ultima rază de lumină, Sebastian reuși să dispară și el în spatele dealului ce părea acum doar o umbră foarte largă. Deasupra, cerul se zbătea a moarte, golindu-și privirea de trupurile lor. Erau obosiți, călătoria le sleise puterile și nu vroiau decât să doarmă, să doarmă și să aștepte cuprinși de amorțire primele raze ale zilei următoare. Întunericul devenea dens și vâscos și nici o umbră nu-i supraviețuia.
Dimineața păsările zburau foarte jos. Cerul zăcea deasupra lor ca un imens cadavru, sprijinindu-se de dealurile din jur. Dealul din fața își înfipsese vârful în trupul albastru pe care bila galbenă îl rănise mortal. Din rană mai izvorau câteva raze și se prelingeau pe iarbă. Aceasta era uscată și rece. Le era frig și foame. Îi durea ceva și nu puteau spune cu precizie ce. Păsările își încurcau ghearele în părul lor. Erau prinși sub peretele transparent ce se surpase peste vale. Aveau nevoie de aer. După câteva zile, cerul începu să-i sufoce cu duhoarea sa. Din rană curgea un lichid roșu ce se închega pe marginile văii. Totul semăna cu un uter în care rămăseseră blocați fără voia lor. Zilele își pierdeau șirul și din rana aceea palidă nu ieșea nici țipenie de om. Nici o speranță că cineva ar putea ucide, cu o singură privire în interior, singurătatea comună ce li se mulase pe corp ca o ceață densă și gelatinoasă prin care nu reușeau să mângâie chipurile celor dragi. Nu vroiau decât ca Sebastian să se întoarcă sau să nu fi urcat niciodată dealul cu bila galbenă în spate. O noapte seacă și neîntreruptă se cuibărise în inimile lor. Un singur gând îi ținea împreună, împiedicându-i să se mănânce unii pe alții, gândul la cei ce-i așteptau să se întoarcă acasă.
Dealurile începură să cedeze. Pe alocuri, norii atingeau pământul. Spațiul se restrângea în fiecare clipă. Cerul le mângâia creștetele, obligându-i să-și plece privirea. Nu se mai puteau privi în ochi. Valea devenea rece și neîncăpătoare. Diminețile li se frecau de tâmple rănindu-le pielea. Cei mici erau priviți cu invidie de cei înalți. Îngenunchiau, ridicându-si ochii spre rana ce se cicatrizase în jurul dealului, ucigându-le și ultima speranță.
La început au confundat furia cu deznădejdea. Ei se agățau cu mâinile de cer și strigau "vrem să rupem cu dinții carnea celui ce ne-a abandonat, ca astfel să se transforme în mizerie și putoare iar duhoarea sa să îndepărteze orice vietate". Urletul lor semăna cu o rugă ce ricoșa din acoperișul senin murdărindu-le sufletele. Cu timpul furia s-a transformat în ură iar ura în acceptare. Păsările au început să-i bucure. Ele însemnau carne. Au învățat rând pe rând să-și recicleze urina, valea gemea însă sub amestecul de fecale și spermă. Pământul se comporta ca o amantă.
Seara se strângeau în jurul biciletelor și tăceau. Nici o pasăre nu le mai deranja somnul, ele se mulțumeau să învelească pământul cu oasele acelea ușoare pe care ei le dezgoliseră de carne. Adormeau resemnați, oferindu-și unul altuia trupul infometat de iubire. Își astâmpărau foamea rupând bucăți mari din cadavrul azvârlit peste ei.Carnea le înroșea dinții, înseninându-le privirea. Din fiecare gaură cădea câte o stea. Trupul fiecărei stele smulse cu ghiarele din burta cerului năștea câte o nouă dimineață. Ele însemnau căldură și lumină. Acestea nu trăiau însă mult și o dată ce mureau nu mai foloseau la nimic, ocupându-le foarte mult spațiu.
Dealurile se surpau sub stârvul greu , unindu-se între ele. Un nor se desprinse din trupul scheletic, prăbușindu-se peste zidurile de pământ ca o ghilotină. Deasupra lor se căsca o prăpastie fără fund ce amenința să-i înghită pe toți. Câteva raze uscate atârnau la întâmplare, bătute de vânt, atingându-le umeri. Atingerea lor semăna cu o vindecare. La început nu știură ce să creadă. Se prindeau cu mâinile de ele testându-le rezistența. Erau sătui de așteptare.
Urcară tăcuți și îngândurați fără să privească înapoi. Ajunși la marginea hăului își culcară trupurile palide pe câmpia albastră ce se întindea în fața lor. O pădure deasă de stele se zărea în depărtare. Acolo era cald și bine. Lumina îi amețea iar cerul părea că le fuge de sub picioare. În spatele pădurii se zărea vârful unui deal verde, ce parcă urcase asemeni lor, dintr-o lume îndepărtată de care puțini își mai aduceau aminte. De deasupra acelei insule verzi, o bilă galbenă îi privea în ochi cu bucuria unei regăsiri. Porniră spre ea, târându-se prin iarba albastră și deasă ce li se ridica până la brâu. Pe măsură ce înaintau picioarele le deveneau tot mai ușoare iar oboseala li se jupuia de pe trupurile cauterizate de frigul pe care-l lăsaseră în urmă. Chipurile li se luminau sub avalanșa moale de raze ce se revărsa peste ei de deasupra dealului. Pluteau pierduți spre bila aceea galbena într-o dimineață permanentă ce se freca de ei netezindu-le pielea. Era un drum nou dar ei nu se mai întrebau dacă duce undeva. Nici o pasăre nu mai mângâia pământul cu umbra sa. Sub ei rămânea un loc gol, unde cerul nu-și mai făcea simțită prezența. Dealurile parcă dormeau visându-și singurătatea, învelite de aceea zi cu patruzeci și una de dimineți.

George Vasilievici, foto Mugur Grosu