Patrick Călinescu

Doamna Transfoza

 

Aș se născuse, cu iubirea de schimbare în ea. O dată trecută de vârsta lipsei de conștiință de sine, după ce începu să se vadă așa cum e, înțelegând pe de o parte că pe ea se vede și pe de alta că altfel nu poate să fie, începu să nu mai fie mică, îndesată, cu bulgări de carne roză în loc de pumni strânși amenințător înspre sine, cu cupe de material biologic alburiu în loc de genunchi roșii de atâta târât pe podele; începu, născându-se cu această iubire în ea, să se schimbe continuu, aproape în fiecare clipă renunțând la câte ceva din ea pentru altceva din ea. Da, doamna Transfoza începu să iubească tare mult schimbările prin care trecea, de-a lungul și de-a latul corpului care îi fusese dat, trup din naștere și hoit prin moarte.

Vârsta lipsei de conștiință de sine, în timpul căreia nu putea spune decât că a fost, fără să fie sigură dacă ea a fost sau nu, adusese puține modificări în ființa ei. Erau, atât cantitativ, cât și calitativ, infime, astfel încât mai că nu se excludeau reciproc. Din toată această perioadă relativ statică, se poate reține, în afară de orizontul de așteptare din ce în ce mai larg înspre epoca de cunoaștere de sine și din ce în ce mai ascuțit înspre el însuși, frământarea prin care trecuse, accentuată bine în dospitul cărnii iubirii de schimbare de mai târziu. În această etapă în doamna Transfoza sentimentul iubirii de schimbare se dospea, fusese luat la frământat în mâinile puternice ale rânduielii progresului biologic, fără un gram de drojdie a mirării de nou. Câte puțin de fiecare dată, doamna Transfoza începea să câștige conștiință de sine, minimul necesar pentru a-și da seama că ce urmează nu mai poate fi bătut în cuiele neștiinței de sine, cuiele începând să ruginească, scândura corporală în care fuseseră împlântate dând semne de slăbire, în curând, prea în curând cedând și aruncându-se de pe cea mai înaltă celulă din trupul ei în adâncul vreunui neuron în plină imersiune, dincolo de pragul imploziei lipsei de conștiință de sine. Și în tot acest timp, doamna Transfoza a stat în sine, așteptând răbdătoare să afle că ea este cea care este, ca și cum în ea ar fi putut fi oricine, fără nici o importanță în alegerea sinelui locutor.

Așteptarea doamnei Transfoza, într-o zi însorită, cu nimic ieșind din comunul linearității cu care este privită înaintând în șirul indian al anului în curs, de parcă ar conta când s-ar apropia de punctul terminus, de ultima stație de tramvai, de unde mai departe nici însuși vatmanul nu se mai încumetă să meargă, fusese convertită din întuneric în lumină, lăsând să se vadă și să nu se vadă ce era de văzut și ce nu era de văzut. Ziua cu pricina era ceea ce era de văzut și trecerea sa rapidă prin lumina care mai lumină lumina din jur și prin întunericul care mai întuneci întunericul din jur era ceea ce nu era de văzut. Pe întuneric sau pe lumină, ziua tot venise și se instalase vreme de douăzeci și patru de ore în biografia ei. Până la urmă, nu e nevoie de nimic altceva decât de venirea în sine a acestei zile, conștientă că ea este cea care este, în fundalul doamnei Transfoza, conștientă că ea este cea care este, din punctul de vedere al conștiinței de sine.

Să tot fi fost dimineață când doamna Transfoza se sculă cum se sculase și până atunci, cu gândul să se uite în oglinda montată în tavanul patului, pentru a încerca a câta oară să descifreze cine era cea care ea putea să fie. Dar nici ea, căscând cu gura-n sus, nici cea din tavanul patului, căscând cu gura-n jos, nu ajunseseră la vreo concluzie. De aceea mai aruncă o dată ochii-n sus, în căutarea celei care ea era fără să și fie ea, dar, ca niciodată până atunci, ochii i se loviseră de asprul varului cu care fusese dat tavanul, înainte ca oglinda din tavanul patului să fi fost instalată în tavanul patului. Probabil încă în vis, sub influența unei cortine onirice care mai avea de așteptat până să se ridice și să lase privirii imaginea celei care nu era totuși ea, doamna Transfoza își aruncă din nou ochii înspre colții de praf de var prinși de tavanul nud, numai a și-i răni de imperfecțiunile calculate, ieșite din pompa albă a zugravului. Dar nu se mulțumi numai cu atât și mai îndreptă o dată privirea înspre același punct suspendat între ea și cea care să tot fi fost ea, încheind astfel triada voinței de sine într-un deznodământ comun, care mai avea până să se conștientizeze pe sine atât ca voință, cât și ca deznodământ.

Pe marginea patului, cu picioarele băgate în niște șlapi de plastic îmblăniți de-un meșter local după înseși planurile ei, încerca să găsească oglinda care o aducea în fiecare dimineață pe cea care era ceea ce și ea ar fi fost. Atât de departe era seara, apogeu astronomic și psihic, încât nici nu-i trecea prin minte să renunțe a mai căuta din ochi oglinda, unde se afla cea cu a cărei prezență se obișnuise, chiar dacă nu știa mai nimic pe de o parte despre ea și pe de alta despre sine. Numai că după trei încercări eșuate, renunță în a-și mai arunca ochii-n sus, zgâriindu-și-i probabil destul de mult cât să-nceapă a-i sângera pe la colțurile rotundurilor lor. În schimb nu renunță să și-i arunce pe planul orizontal al spațiului ei înconjurător, în toate direcțiile lui posibile și imposibile. Mai ales direcțiile imposibile le consumă rapid, când își dădu seama că ele există doar în starea în care sunt, știind despre ele că atât există cum sunt, cât și sunt cum există.

Paradoxal, chiar dacă nu știa că produce paradoxuri pe bandă rulantă, important fiind că i se construise doar banda rulantă pe care nu se afla decât paradoxul de-a fi singurul paradox pe banda rulantă, tot uitându-se în stânga și-n dreapta după direcțiile imposibile pe care le credea pe de o parte fiind și pe de alta existând, începu, sistematic, cu conștiinciozitatea lipsei de conștiință de sine, să le elimine una după alta. Elimină una, înspre ușă, unde era clar că nu putea să se fi mutat oglinda, de vreme ce putea să vadă marea pată albă de lemn prin care se putea ieși sau intra, imediat cum s-ar fi sculat din pat și și-ar fi dorit acest lucru. Mai elimină una, înspre fereastră, unde era la fel de clar că oglinda nu putea să se fi mutat, de vreme ce putea să vadă mica pată albă de lemn prin care aerul putea intra sau ieși, imediat cum s-ar fi sculat din pat și și-ar fi dorit acest lucru.

Cum direcțiile posibile erau mai multe decât cele imposibile, doamna Transfoza începu să le elimine pâlcuri-pâlcuri. De dragul simetriei, se opri întâi la un pâlc din aceste direcții posibile, înspre mai multe obiecte și astfel de lucruri, o coloratură informă, sprijinite mai mult sau mai puțin la propriu sau la figurat de peretele opus peretelui de care îi fusese lipit patul, la fel de mai mult sau mai puțin la propriu sau la figurat. Și mai elimină încă un asemenea pâlc, înspre un loc foarte precis trasat pe harta sa biologică, șlapii ei de plastic, îmblăniți, îndesați mai mult sau mai puțin la propriu sau la figurat în picioare, ca să nu alunece, o dată în poziție de mers, la fel de mai mult sau mai puțin la propriu sau la figurat.

Dar cum simpla eliminare pe de o parte a direcțiilor imposibile și pe de alta a diecțiilor posibile nu era suficientă pentru a și-ncepe să meargă pe lângă pat de cum își îndesase șlapii în picioare, începu, pe măsură ce se apropia momentul înțelegerii iubirii de schimbare, să devină tot mai complexă în gândire, putând astfel să elimine orice urmă de subiectivitate. Adevărat, cu cât era mai departe de momentul iubirii de schimbare, cu atât putea să fie mai subiectivă, iar cu cât era mai aproape de momentul iubirii de schimbare, cu atât devenea mai obiectivă. Dar oricât de complicată i-ar fi ajuns gândirea în ajunul câștigării conștiinței de sine, tot făcu câțiva pași în jurul patului, suficienți pentru a găsi oglinda ascunsă de vreo personalitate răutăcioasă exact sub șlapii ei de plastic îmblăniți.

Și cum începu să se mute din loc, cum și oglinda începu să apară din ce în ce mai mult, pe măsura numărului pașilor făcuți în orice direcție posibilă sau imposibilă. Doamna Transfoza, mirată nespus de mult de locul în care găsise oglinda, începu a o cerceta cu atenție, pe jumătate încovoiată înspre ea, din priviri căutând-o pe cea care putea a fi ea, însă nu o găsi decât după ce înțelesese că se afla într-un tavan fictiv al patului, în timp ce ea care era ceea ce era se afla într-un pat fictiv. Se schimbaseră pozițiile și doamna Transfoza rămase pe moment bâguind cu gura în jos, neînțelegând de ce nu mai bâguie cu gura în sus, așa cum se obișnuise de atâta timp. Cum dimineața foarte devreme se maturizase într-o dimineață perfect sigură de ea însăși, începu să perceapă în propria ei ființă desișuri de iluminări de la din ce în ce mai rare până la din ce în ce mai dese. Și printre punctele luminoase care o făceau să se vadă din ce în ce mai mult, prinse a înțelege că parcă cea la care se uita îi este cunoscută, din ce în ce mai cunoscută, dar altfel decât îi fusese înainte.

Dintr-o dată, încă tăiată în cele două planuri, cu picioarele aflată în planul vertical, iar cu corpul aflată în planul orizontal, începu să simtă pe limbă primele papile gustative de sine însăși trezindu-se la viață și inundându-i gura de senzația ciudată că ea era cea care era. Și papilele gustative de sine însăși erau cu miile și-i inundaseră gura de senzația coincidenței de sine atât de mult, încât îi scăpă fructul senzației din gură direct pe sticla oglinzii, udând-o toată pe cea dinăuntru, înțelegând și simțind și înțelegând că simte și simțind că înțelege în ce fel obrazul nu îi mai era ud, cu toate că ud era, pricepând până-n oase că nu-și mai simțea obrazul ud, pentru că ud și-l simțea doar cea care nu mai putea fi ea, decât într-un colț ciobit al oglinzii, de unde o lăsă să-i reproșeze din ochi impolitețea de sine, nu de ea sau altfel. Doamna Transfoza reuni planurile după ceva vreme, prea amorțită să rămână împrăștiată în cele două direcții ale aceleiași dimensiuni. Se îndreptă și în proces îi trosniră șalele ca și cum și ele s-ar fi trezit la viața pe care nu știau că a lor este. Făcu câțiva pași și sparse din greșeală definitiv oglinda, încă o dată dându-și seama că cea din ea nu mai poate fi aceeași cu sine, de vreme ce doar simți zgomotul desfigurării, nu însă și durerea celeilalte când îi crăpă fața cu călcâiele îndesate în șlapii ei de plastic îmblăniți, ceea ce o lumină cu totul că ea este cine este. Se întinse fără să se miște, se întinse în ea, cât era de lungă și de lată, pentru a-i face loc conștiinței de sine, pentru a o acomoda cu noua ei reședință, pentru a se mula pe dimensiunile conștiinței de sine, ca nu cumva conștiința de sine să se muleze pe dimensiunile ei. În proces, deveni alta decât fusese până dimineața foarte devreme, se modifică pentru prima oară și îi plăcu atât de mult senzația pierderii de sine și a recâștigării de sine, încât îi crescu în jur un fel de carne a plăcerii de schimbare, prezentă când se schimba și absentă când revenea la ea însăși.

Probabil că trecuse de prânz, dar nu mai contează pe de o parte că se prea poate să fi trecut de prânz și pe de alta că nu va mai fi nevoie de seară; și în proces doamna Transfoza se schimba de la o ființă la alta, părăsindu-le pe cele din urmă cu aceeași viteză cu care le cucerea pe cele din față, plină de savoarea cursei prin sine, cunoscând-o și contemplând-o cum se cunoștea și cum se contempla, niciodată sătulă de ea, așa cum era din ce în ce mai des alta, de când aflase că ea e cea care e din ce în ce mai puțin ea, care nu poate fi decât din ce în ce mai mult ea. Deci nu-i mai trebuia seara acestei zile însorite, putând să și sară peste ea, pe deplin conștientă de faptul că nu peste ea sărea, ci peste seara de care nu mai avea nevoie. De aceea se și trânti din nou în pat, știindu-se pe sine pe de-o parte trântită și pe de alta în pat, așa cum niciodată până atunci nu se știuse, nici în pat trântită, nici trântită în pat.

Dar cine a zis că va fi trecut de prânz și de seară n-ar mai fi nevoie, probabil că nu a fost decât pe jumătate întreg la minte, pe de o parte că prânzul tot ce se poate să fi trecut și pe de alta că seara devenise peste măsură de importantă pentru doamna Transfoza. Această răsturnare a evenimentelor nu fusese impusă de doamna Transfoza cunoscută până și de ea însăși de puțin timp, ci de o doamnă Transfoza mai adâncă, care doar spre seară avea să știe de ea, să iasă mai la suprafață și să se unească cu doamna Transfoza cunoscută, pe care încă n-o cunoștea decât din îndepărtarea intuițiilor sălășluitoare de nasuri fine, însă deocamdată amorțite de propriile mirosuri.

Să tot fi fost deci prânzul când doamna Transfoza o mutilă pe cea din oglinda spartă, udându-i fără să vrea chipul egal împrăștiat în așchiile ascuțite și boante ale oglinzii, cu senzațiile sale de proprie conștiință de sine, exteriorizate într-atât, încât nici nu simți durerea celeilalte, cu toate amândouă se strâmbaseră de durere. Și la fel de bine nici să nu se fi trecut peste prânz nici după vremea ruperii cărnii iubirii de schimbare a doamnei Transfoza. Mai făcu câțiva pași îndepărtându-se de pat și de cioburile oglinzii din fostul tavan al patului, în care rămăsese ferecată cea care nu mai putea fi ea; și în proces mai lucră câteva mișcări pentru îndreptarea șalelor, care se mai resimțeau încă după ce locuiseră în două direcții opuse ale aceleiași dimensiuni. Doamna Transfoza cercetă cu luare-aminte drumul scurt al pașilor săi, păzindu-i și păzindu-se pe sine de eventualele rămășițe ale celei care fusese ceea ce era ea, din ce în ce mai îndepărtată de ea, pe măsură ce ea se apropia din ce în ce mai mult de sine. Dar nu mai găsi nimic în jurul șlapilor săi îmblăniți, iar un impuls din sine, pe care îl putea recunoaște de puțin timp, o făcu să se întoarcă înspre pat, panoramând cât se putea din unghiul ascuțit în care privirea îl încadră, știindu-se pe sine încadrând ceva și ce anume, locul de odihnă și altădată de reflexii necunoscute; și în proces nu mai găsi nici un ciob din oglindă, parcă dispărută ca prin farmec, dacă proaspăta sa conștiință de sine nu ar fi știut mai bine.

Începea doamna Transfoza să simtă gustul cărnii iubirii de schimbare dilatându-se într-un balon de idei multicolore, care-i invadau întreg capul, plin până atunci numai de fiziologicul pur, deșertificat până-n măduva oaselor încercată astfel de multiplul mereu la puterea n, crescândă pe măsură ce alfabetul rațiunii se apropia de litera climaxului logic al noii senzații acaparatoare de ea și de sine, pe ambele fronturi, metaforic vorbind. Doamna Transfoza începu pentru prima oară să se privească într-o lumină nouă, dispersând întunericul precedent; într-o lumină nouă, în care nu numai că-și recunoștea mâinile și picioarele, dar și apartenența lor la ea, dar și memoria unor bulgări de carne roză, dar și memoria unor cupe de material biologic alburiu. De toate acestea își amintea în timp ce-și aducea aminte simultan că despre ea era vorba, că ea se discuta pe sine, și nu pe cea care nu mai putea fi ea, spulberată de creșterea cărnii iubirii de schimbare sau de trezirea conștiinței de sine, tot același lucru, dacă e privită problema dintr-un unghi comun, al doamnei Transfoza însăși.

La început nu știa cum să reacționeze când își îndrepta câte o mână în câmpul vizual al ochilor care îi spuneau pentru prima dată că nu o mână străină i se ivește înaintea-i, ci chiar a sa proprie. Însă o dată cu trecerea definitivă a prânzului, doamna Transfoza începu să capete experiența cunoașterii de sine, ceea ce o cam obosi și de aceea se îndreptă din nou înspre pat pentru necesarul repaus dintre primele și ultimele schimbări. Amorțită de somnul odihnitor de după-amiază, doamna Transfoza fusese învățată într-un vis blajin, cuprins de razele soarelui, cum să facă când i se va maturiza senzația iubirii de schimbare și dacă ce trebuia să facă, să facă de la ea putere sau din învățăturile onirice din care momentan se adăpa. Dar visul o învățase bine și se cunoștea acest lucru după expresia ei de mulțumire, plutindă, doamna Transfoza, la câțiva milimetri deasupra liniei absolut orizontale a patului, și ea, mulțumirea, la aceiași câțiva milimetri deasupra liniei combinate de planuri orizontale și verticale ale feței adâncită în somn. Visul nu o dezamăgise și nici acest lucru nu era mai slab exprimat de trăsăturile ei faciale, încă învăluite într-un somn greu.

Momentul dinainte preconizat al trezirii doamnei Transfoza, gata învățată de cine știe ce instanță, trecuse de sine de bună vreme când se sculă, ieșind de-a binelea din somnul odihnitor de după-amiază. Se deșteptă în curând și se adună în capul oaselor, în plină carne a iubirii de schimbare, și nu mai aruncă ca altădată priviri înspre tavanul patului, pentru că n-o mai interesă să se afle în altă parte decât în ea și acest lucru îl știa, dacă se recunoscu în trezie la fel de bine cum se știa și în cealaltă stare. Clipi de câteva ori din ochi până să se scuture cu totul de dulcea somnolență care o cuprinsese în jurul prânzului, după ce soarele trecuse din dreptul lui, și numai după aceea catadicsi să se dea jos din pat.

Ca niciodată, avea capul extrem de limpede, și ideea că ea era cea care se dădea jos din pat, momentan îndesindu-și din nou picioarele în șlapii de plastic îmblăniți, i se imprimase clar în minte, sculptându-i chipul în mod corespunzător, de parcă fiecare mușchi facial își câștigase dreptul să afle că există și că servește unui scop mai mare decât însuși dreptul său de-a ști că el este cel care este. Doamna Transfoza privi resemnată pe fereastră, ochii săgetând curajos globul solar, fără frică de repercursiunile oftalmologice ale acestuia, și încercă să-și prindă imaginea în pe de o parte reflexia naturală a geamului ferestrei și pe de alta în reflexia sa artificială, dată de razele astrului galben, mare și fierbinte. Încercă și reuși și începu să zâmbească când își dădu că nu mai era cea care nu mai putea să fie revenită și implantată în câmpul dublu al oglinzilor naturale și artificiale ale ferestrei, ci însăși ea, știindu-se pe sine dintotdeauna în același loc și fără nevoia mutării în altă dimensiune.

Cu lecția de dimineață începând a se consolida și sondând adâncimi din ce în ce mai profunde ale creierului, doamna Transfoza începu să se maimuțărească în oglindirea ferestrei, bucurându-se că știe că se maimuțărește, când scoțând limba la sine, când închizându-și ochii de tot, adunându-și întreaga față într-un pumn de mușchi încordați, când rânjind cu toți dinții dezveliți și cu buzele depărtate una de alta, când alte și alte inovații mimice ale conștiinței de sine.

Ajunsese după exercițiul din dubla oglindire a ferestrei să se vadă pentru prima dată cum arată și cum este îmbrăcată. Altădată se vedea la fel de bine, însă nu putea ști cine este cea care arăta ca ea, în afară de-a fi fiind însăși cea care ar fi putut fi ea. În miezul după-amiezii, doamna Transfoza se analiza pe sine, componență fizică și vestimentară. Părăsise fereastra cu apele ei duble și nici de vreo oglindă nu mai avea nevoie pentru a se vedea în adevărata lumină a conștiinței de sine. Se învârtea într-o horă strâmtă, în jurul propriului sine, pe măsură ce scotea ca dintr-o casetuță magică, numaidecât și punând totul la loc, ochii săi rotunzi și bine înțepeniți în cuierul sprâncenelor tufoase, la rândul lor la fel de bine proptite în arcada frunții care le împiedica înaintarea înspre calota craniană, ca și cum ar fi fost glisante; nasul ei cu totul special, care putea să adulmece din interior sinele care va fi făcut cale lungă până în stratul epidermei, puțin coroiat și ascuțit, învârtit înspre sine, într-o încercare de-a se depărta și de alte dâre exterioare sieși; gura sa strânsă în mijlocul suprafeței dintre ultima picătură biologică a nasului și prima picătură biologică a bărbiei; însăși bărbia sa, nod de mușchi vizibili sub pielea albă, dar întunecată de perspectiva ridurilor ce se vor fi năvălit ca o mare apocaliptică pe toată suprafața-i; ca să nu se mai zică că toate celelalte forme fiziologice, mai mari și mai greu descriabile, precum gâtul, umerii, mâinile alunecând până-n degete, trunchiul corpului alunecând până-n bazin și nu în cele din urmă picioarele alunecând până-n călcâie, nu-și aveau propria imagine despre ele și despre sine, încadrabilă unei majorități biologice exemplare, în care esteticul era unit cu utilul, doamna Transfoza cu ea însăși, hainele sale simple și neverosimile pe de o parte cu doamna Transfoza și pe de alta cu sine însăși; și în proces obosi și suspendă hora într-un timp veșnic al cunoașterii de sine.

Începu puțin să gâfâie, buzele cum îi tremurau subțire sub stratul fin de epidermă camuflată de mii și mii de vinișoare făceau tot spectacolul oboselii, nu amorțirea sa în sine, până mai spre seară. Roti iute ochii deja știuți pe de o parte de sine și pe de alta de ei în tot jurul său împrejur, cu gândul să dea peste ceva pe care s-ar fi putut așeza în mica pauză pe care și-o acordase, ea cea care era cea care era. Era în primul rând patul de care s-ar fi putut folosi, însă nu dorea acest lucru. Se plictisise de el, îi venise în gând să-l arunce a doua zi, dar, până atunci, toată ființa ei multiplă, când într-o înfățișare, când într-alta, cea tocmai trecută în revistă fiind sau o medie a lor, sau una dintre ele, sau exact cea în care se afla în acel moment, nu avea în gând decât să refuze patul ca loc de puțină odihnă și să caute altceva nu neapărat mai bun, ci altfel, mai nou și mai aparte, diferit. Dar gândul ființei sale multiple fu zădărnicit de realitatea prezentă, în care nici un alt loc pentru odihnă nu exista, în afară de patul din dreapta ei, cum stătea în momentul de față, uitându-se în toate părțile și strâmbându-se ca și cum ar fi fost chiar mai rău decât înaintea trezirii în ea a cărnii iubirii de schimbare. Nu renunță să caute, căută în continuare altceva și în cele din urmă găsi.

Ochii îi căzură pe o cuvertură barocă la înfățișare, pe care o împături în cât de multe straturi îi permitea cantitatea ei, până când formă un taburet în miniatură, poate mai bun decât unul real, în orice caz mai moale și mai catifelat. Puse acest taburet într-un colț de unde putea să aibă o perspectivă cât mai mare asupra tuturor lucrurilor și se instală comod în el, cu picioarele drepte înainte, cu genunchii la vedere, ca două fețe de copii plânși, cu călcâiele bine înfipte în podea, pentru echilibru, cu mâinile în poală, de aia, și cu întreaga ființă la jumătate de turație, pentru refacere. Se culcuși comod în taburetul ei de catifea și adormi din nou puțin, timp în care mai primi câteva învățăminte de la visul ei credincios, dezlipit de ea în momentele sale de trezie. Se vedea acest lucru după cum începură să-i râdă timid copiii făcuți din aglomerarea biologică a genunchilor săi întinși pe podea, într-o pantă de aproximativ patruzeci și cinci de grade între șold și călcâi, dar și din pupilele ochilor întoarse înăuntru, nu înspre sine, cum ar fi fost de așteptat, ci înspre schelăria osoasă a craniului, unde era destul loc de învârtit cât dormea. Se mai vedea sârguința cu care învăța din ce visa din visul ei credincios și după straturile cuverturii împăturite sub ea, care începură a se tasa sub greutatea sa, contopindu-se unele în altele și dând astfel naștere unui nou model și desen, inexistent pe suprafața cuverturii atunci când era întinsă. Era momentan prinsă într-un somn scurt, dar mai adânc decât cel de dimineață sau decât cel de la prânz.

Se cunoștea acest lucru după nările care se dilataseră în primele clipe ale somnului și care între timp uitaseră să revină la diametrul normal, înțepenindu-se parcă în lărgimea trebuitoare aerului de început, care este mult și viguros și plin de sine. Nu mai exista nici o contracție musculară, fie la nivelul bazei nasului, în dreptul nărilor împietrite, fie la nivelul pieptului care nu mai știa cum să se umfle și cum să se dezumfle. Se cunoștea și acest lucru după felul în care atârnau hainele pe ea, uitând să mai facă cute și pliuri din loc în loc, uitând să se mai șifoneze și să se mai încrețească, creând modele și desene noi, pe toată suprafața lor.

Doamna Transfoza dormea atât de adânc, încât s-ar fi zis că este o marionetă de lemn, încă verde, bine cioplită în forma în care se vede, dar fără vreo utilitate cât de cât teatrală. Dormea doamna Transfoza atât de adânc, încât până și cuvertura transformată în taburet era mai vie decât marioneta care devenise de când o furase somnul. Părea momentan moartă și așa și era în ceea ce o privește, iar numai sinele ei știa contrariul, dar era prea somnoroasă pentru a contrazice imaginea prezentă.

Îi amorțiseră totuși genunchii și copiii din ei începură din nou a plânge și panta de aproximativ patruzeci și cinci de grade dintre șolduri și călcâie devenise oarecum mai abruptă și pieptul era ceva mai înfoiat decât înainte, după cum începuseră să se șifoneze și să se încrețească hainele de pe ea, în câteva pliuri și cute răzlețe. Îi amorțiseră puțin genunchii și modelul și desenul născut din tasarea straturilor cuverturii împăturită în taburet formară alt peisaj, tot diferit de cel original. Doamnei Transfoza îi amorțiseră bine genunchii și se ridică încet în sine, modificând din nou, într-o fracțiune de secundă, modelul și desenul cuverturii împăturite în taburet. Îi urmă acestei ridicări ușoare în sine un fin tremur al nărilor care câștigaseră din el puțină flexibilitate; și în proces dinții simțiră că nu mai rezistă să stea unii peste alții, înghesuindu-se cât mai în adâncul gingiilor, și începură a se distanța unii de alții, a se depărta unii de alții, mai mult, mai mult, și mai mult, și mai mult, până într-un căscat plin de energia primelor clipe de trezie încă inconștientă pe de o parte de sine și pe de alta de doamna Transfoza. Urmară mâinile să se miște și să mototolească cuvertura împăturită, ștergând orice urmă de desen sau de model al tasării straturilor sale împăturite, urmară ochii să se întoarcă din adâncul schelăriei osoase a craniului înspre lume, urmă tot corpul să se pună în mișcare, alarmat pe bună dreptate că ar fi putut să piardă seara, dacă nu s-ar fi trezit la timp.

Doamna Transfoza se sculă de pe taburetul de catifea și din nou începu să-și îndrepte șalele, trecând, în proces, prin cele două planuri ale aceleiași dimensiuni. Se depărtă puțin de cuvertura împăturită în taburet și începu să o împrăștie în planul vertical și-n cel orizontal pentru a scăpa de sentimentul de carne amorțită care-l înăbușea pe cel al iubirii de schimbare. De fapt, doamna Transfoza adora să-și țină picioarele în planul vertical și corpul în planul orizontal, din mai multe motive, printre care este și cel al conștiinței de sine ruptă în două, pe de o parte conștiința și pe de alta sinele. După ce se dezmorți, anulă cele două planuri la unul; și în proces se uită pe fereastră, dincolo de apele sale duble, la soarele care se vedea din ce în ce mai puțin, pe măsură ce luna începea să se vadă din ce în ce mai mult, văduvindu-i fereastra de apa artificială în care-și scălda pe de o parte sinele și pe de alta chipul. Se apropia seara în mare viteză, momentul culminant al iubirii doamnei Transfoza de schimbare. Pentru ocazie, se schimbă în ceva mai lejer și aprinse câteva lumânări pentru atmosferă și așteptă. Ocoli din nou patul și se așeză pe taburetul său improvizat dintr-o cuvertură împăturită de mai multe ori. Fereastra sărăcea în ape oglindite și-i dădea o imagine pe de o parte a ei și pe de alta a sinelul ei, zgârcită în nuanțe fizice și sufletești, dar în esență identică cu cea complexă, compusă din îmbinarea celor două oglindiri de până-n seară.

Momentan, doamna Transfoza aștepta să vină seara definitiv. Definitiv, începu să vină, pe măsură ce punctul culminant dinainte fixat își pierdea din intensitate.

 

 

Patrick Calinescu

Patrick Călinescu se naște în Iași, Vineri, 19 noiembrie 1976 și este licențiat al Facultatății de Litere și Teologie, Universitatea "Ovidius" Constanța. Din 2001, data debutului publicistic și până astăzi scrie un număr impresionant de articole, proze scrute, eseuri. Este publicat în doua antologii Adagio marin (Fundația Culturală "Sorin Tudor", Constanța, 2002) și Respiro: Antologie de proză scurtă 2000-2002 (Dacia, Cluj Napoca, 2003). Pe Internet este prezent și cu patru expoziții. La agoraONline s-a dovedit unul dintre cei mai credincioși colaboratori începând cu anul 2002. În același an i se acordă Premiul Fundației Culturale "Sorin Tudor" pentru Performanță Literar-Artistică. Ezitând între rădăcinile urmuziene, postmodernism și un deconstructivism bine stăpânit, ne mai așteaptă încă multe surprize din partea scrisului său neleneș.