Nora Vasilescu

Ștefania Coșovei - Deziluziluzii

 


Cu cheie sau nu, acest roman se încolăcește complex și compact în jurul lumii sale, sprijinită pe cele cinci personaje emblematice ale ei: Actorul, Actrița, Sufleurul, Monica și Studentul cărora dealtfel li se închină capitole separate care le urmăresc astfel evoluția. Cei cinci se mișcă, alunecă, creează, fac dragoste, înjură și sunt înfrânți în aceste capitole care îi leagă și-i despart totodată, în care ei rezistă și cedează pe rând valului personajelor secundare de la directorul teatrului până la bucătăreasa iubăreață, de la arivista Arlette, până la Pompiliu, tânărul novice întru ale imposturii, în care, mai ales, ele îndură, se zbat și se supun personajului principal, care rămâne România postrevoluționară în toată răutatea ei. Și nu fiindcă ei, cei cinci, sunt cei adevărați, mai buni, mai talentați sau mai autentici decât ceilalți, ci din capriciul arbitrar al autoarei, la fel de arbitrar, la urma urmelor, cum viața însăși.

Lumea în care evoluează aceste roluri atunci este eminamente urâtă și, pe lângă pagini remarcabile, autoarea face câteodată exces de zel în a îngroșa contururile acestei urâțenii, acestui apocalips de balcanic minor (vezi de-o pildă sistematicile morți, cadavrele care sunt culese de autoritățile sanitare de fiecare dată când acțiunea se mută pe litoral). Și dacă, în structura lor, personajele acestea sunt omogene și bine individualizate, ca limbaj bărbații sunt mult mai bine realizați. N-o să confundăm astfel niciodată un discurs al Sufleurului cu unul al Artistului, în vreme ce Actrița, Monica, Arlette chiar, mai cu seamă dacă ne referim la monolog, sunt aproape superpozabile.

De altă latură, narațiunea nu urmează nici rețeta structuralistă (nimic nu e remediabil în această lume) și nici hotărât joyce-an nu își rezolvă conflictele, ci mai degrabă ambiționează a opera cu o unitate de măsură greu de cuantificat, aceea a generației, un fel de calup de indivizi asociați funcțiilor lor în economia epică. Cei cinci sunt reprezentativi pentru un anume interval de formare, sunt reprezentativi pentru un anume nivel social și intelectual, dar și pentru un anume spațiu social, politic, intelectual, istoric. Ca urmare împărtășesc idealuri similare, iar diferențele lor de reacție vin mai degrabă din caracter decât din context. Niște emigranți temporali perpetui, ei nu se adaptează în esența lor nici la epoca pe care istoria tocmai a încheiat-o, nici la cea care începe a se construi în jurul lor.

Tot acest schelet - personaje plus structură narativă - este cufundat într-o carne mustoasă de construcție stilistică remarcabilă, poate cel mai tare punct al romanului. Dincolo de inserțiile textualiste care merg până la citate largi din diverși autori - pasă-mi-te viața curentă înecată în ceea ce s-a scris deja -, dincolo de simetriile leitmotif-elor elegant împletite, autoarea construiește când din punctul autorului de vedere, când din cel al personajelor pagini de mare frumusețe aproape de sine stătătoare.

Deziluziiiluzii* stă atunci în picioare ca o carte reală și promițătoare, care, pe lângă lucrarea transparentă a unui cap solid mobilat intelectual, își face și îndatorirea de bază a romanului, să captiveze adică cititorul înăuntrul poveștii(lor) strigându-și astfel viața artistică autentică, pe atât mai remarcabilă, pe cât are curajul de a opera în context contemporan.

 

*Ștefania Coșovei, Deziluziiiluzii. Editura Semne.

Nora Vasilescu