Iulia Popovici

Norman Manea - Întoarcerea huliganului


Ce s-ar întîmpla dacă, într-o bună zi, v-ați trezi în apartamentul dvs. de la etajul 30 al unui bloc newyorkez și-ați constata că toată lumea, de la portarul hispanic pînă la vînzătorul de New York Times, vorbește dintr-odată românește? Asta e urarea perversă pe care i-o face lui Norman Manea o prietenă americană, pe spatele unei cartoline sosită par avion, și care se transformă pe neașteptate în coșmarul fiecărei nopți. Pînă cînd urarea se-mplinește: recepționerul hotelului, oamenii de pe stradă, șoferul de taxi, toți vorbesc românește: după 10 ani, August Prostul pune piciorul în Jormania, huliganul (Sebastian, Eliade, hooligans, troublion) se întoarce în țară.

Dac-aș spune că Întoarcerea huliganului e cea mai bună carte de pînă acum a lui Norman Manea, pentru cei care n-au citit Plicul negru, Despre clovni, Fericirea obligatorie sau Octombrie, ora opt, s-ar putea să nu-nsemne mare lucru. E cea mai frumoasă carte a exilului pe care a putut-o scrie un român - și nici asta e posibil să nu zică multe (cîte cărți ale exilului avem cu adevărat?).

E o carte de o mare tristețe. E un roman despre a trăi în casa melcului (e și titlul unui volum de interviuri cu Norman Manea): duci cu tine doar limba pe care-o locuiești sau te locuiește, nu ai nici casă, nici cărți, nici morminte (bunicii, într-o groapă fără cruce din Transnistria, tatăl, pe tărîmul lui Alzheimer într-un azil din Ierusalim, mama, în cimitirul de pe dealurile Sucevei, mormînt văzut prima dată în ziua cea mai lungă a întoarcerii): “Limba mea, perfectă cum este, e numai un instrument. Pot face orice cu ea, recunosc. Dar tu ești una cu limba ta. Este coerentă, integritatea, întregirea ta! Și în exil, mai ales în exil!", îi spune polonezul Louis, transplantat cu totul într-o altă limbă, rătăcitorului Norman.

In paradise, one is better off than anywhere else. (Zbigniew Herbert) Din Paradisul New York-ului, Norman Manea își vizitează posteritatea. Kafka și Kundera se-ntîlnesc din nou.

Iulia Popovici