George Vasilievici

Decizia
Oanei

"dacă eu îi voi iubi, mă vor iubi și ei și mă vor ucide"
George Vasilievici - Calabis - poem nescris

Este o dupăamiază de vară. Soarele coboară din cer și se apropie de pământ. Ultimele raze zvâcnesc sub pielea elastică a aerului fierbinte, căutând cu disperare o crăpătură prin care să tâșnească peste șoseaua ce se întinde în fața mea. Mă întorc acasă, acolo unde păsărelele ciripesc. Pe măsură ce mă apropii, nerăbdarea îmi sporește dilatându-se la maxim. În interiorul ei, dorul de cele dragi, de părinți, de frați și surori, de livezile de meri și de lacul ce își împrumută culoarea și adâncimea cerului, crește enorm, devenind neîncăpător. Apăs pe accelerație până la fund. Cu mâna dreaptă pipăi după servieta cu bani pentru a mă asigura că se află încă acolo, deși stiu că nu poate fi altfel. Nu îmi desprind nici o clipă ochii de la drumul cel drept. De la drumul din fața mea. Pentru prima dată după mulți ani de jafuri și înșelătorii, de crime, violuri și răpiri, mă simt în siguranță. Pe bancheta din dreapta se află servieta cu bani. Pe servieta cu bani se află pistolul. În față planeta pământ. Mă uit la planeta pământ. Planeta pământ se uită la mine. Mâna pipăie iar. După pistol de această dată. Este încărcat cu piedica pusă. Totul este în ordine. Soarele răsare. Oamenii încă există. Soarele apune. Luna răsare împreună cu suita sa de stele. Oamenii încă există. Nici un motiv de îngrijorare. Șoseaua curge pe sub mine trăgând asfințitul după ea. Și tot așa, stânga-dreapta, stânga-dreapta până când radio-casetofonul pierde semnalul sonor. Până când de după colț, mașina poliției cu sirena aprinsă tâșnește ca sângele dintr-o rană pe care o credeam deja cicatrizată. Se lansează în urmărire. Pistoalele se folosesc de noi ca să-și mărturisească dragostea unul față de celălalt. Mă scufund în scaunul protejat cu placă de plumb pentru astfel de situații. Trag și eu în cel care trage. Capul polițistului se sparge ca un pepene aruncat de la etajul zece. Nici mai mult nici mai puțin. Miezul i se împrăștie peste tot. Pe lunetă, pe parbriz. Poate și peste cer. Peste colegul său de la volan, murdărindu-l de sânge. Dacă se poate murdări cu așa ceva. Acesta nu cedează și continuuă urmărirea. Poate că o lacrimă i se rostogolește pe obraz. Cine știe. Poate. Pistoalele își caută privirile, admirându-se de la distanță. Și tot de la distanță își trimit prin aer săruturi strivitoare. Dureroase. Irezistibile. De nesuportat. Săruturi ce le conduc spre nebunie, spre sinucidere. Începe să îmi tremure în mână și nu îl mai pot controla. Se aruncă atins de sărutul orgasmic al celuilalt prin geamul lateral umplându-mă de cioburi din cap până în picioare. Viteza mi se montează în burtă cu putere. Mă lipește de scaun. Alunec pe panta speranței. Șoseaua se îngustează imediat după curbă, aproape de casă. La câteva sute de metri în fața mea un dalmațian doarme întins pe mijlocul șoselei. Îl recunosc după pata neagră ce îi invelește jumătatea dreaptă a capului. Este tot ce a mai rămas din cățelul ce îmi spăla picioarele de praful copilăriei cu limba sa roz. Trupul său matur acum, se întinde pe toată lățimea șoselei, blocându-mi trecerea. Claxonez. Fără nici un rezultat. Dalmațianul rămâne nemișcat în fața mașini mele ce se îndreaptă spre el neagră și ucigașă. Din spate amenințarea își face simțită prezența. Mă gândesc să-l ocolesc dar nu am pe unde. Viața mea este amenințată de viața lui. Și invers. Unul dintre noi trebuie să moară. Unul dintre noi trebuie să se predea. El, câinele credincios sau eu criminalul în serie.

În ultimul moment mă hotărăsc să frânez. Mă opresc cu roata din față chiar lângă capul câinelui ce doarme în continuare liniștit pe mijlocul șoselei. El mă visează întorcându-mă acasă desculț din călătoriile neobosite ale copilăriei. Din livezi. De pe marginea lacului. Sau poate că nu. Poate este pierdut doar într-un somn trist fără vise. Cine știe. Este bătrân și singur iar scârțâitul roților nu îi mai penetrează auzul. Poate nu chiar atât de bătrân încât să nu se bucure văzându-mă.Cobor din mașină și mă apropii de el, gata să mă predau într-o mângâiere. Dar el nu mă simte și tristețea mă cuprinde văzându-l cum doarme așa cu botul lui negru așezat pe o labă, cu nările învolburate de respirație, singura ce i-a rămas încă tânără. Soarele i se strecoară printre petele negre. Printre firele de blană. Sirena se aude din ce în ce mai aproape. Mașina poliției intră în curbă cu o viteză de mii de kilometri pe oră. Totul se întâmplă într-o clipă sub privirea mea paralizată între mașina poliției, mașina mea și câine. Șoferul se sperie. Frânează brusc trăgând de volan spre stânga. Spre dreapta. Și iar spre stânga. Încearcă să evite impactul. Dar șoseaua este mult prea îngustă, viteza prea mare și distanța dintre mașina mea, parcată cu roata lângă botul dalmațianului, și mașina poliției aproape inexistentă. Este mult prea târziu pentru a se mai putea face ceva. Impactul este violent. Necruțător. Mașina mea este aruncată în față, trecând cu roata peste capul câinelui. Visele i se împrăștie în toate părțile. Albe și cenușii. Rămân suspendate pentru o clipă în aer după care se prăbușesc cu zgomot într-o liniște de ciment. Limba roz îi răbufnește printre dinți. Sângele roșu și cald al câinelui curge din capul alb-negru al câinelui. Prin gura câinelui. Prin nările câinelui. Peste asfaltul gri și rece al șoselei. Mă uit în ochii lui adânci ca niște oglinzi, îl văd pe el, pe polițist cu pistolul îndreptat spre mine, apăsând pe trăgaci și abia acum înțeleg și plânsul îmi tâșnește prin păr de fericire.

George Vasilievici, foto Mugur Grosu