Ștefan Caraman

TREI STARTURI RATATE

Din volumul TREI STARTURI RATATE, Ed. Regală, 1999

III

            De fapt Titi nu s-a născut niciodată. Este greu de crezut că a existat vreodată o femeie care să-și irosească timp și nervi aducîndu-l pe lume. Iar dacă a avut și mai are încă o mamă ei bine, asta e o altă poveste. Nu se va scrie niciodată.
Titi făcea o figură distinctă atunci cînd se întîmpla să iasă în oraș. Capul absolut rotund, barba sură, mersul crăcănat și geanta de piele constituiau un ansamblu greu de trecut cu vederea. Ceea ce se întîmpla pînă la urmă avînd în vedere că nimănui nu îi era dat să piardă atîta timp numai admirîndu-l.
Și cu toate acestea nu era un crai. Iubise și el ca toți amicii lui o singură femeie. Aceasta era, desigur, Cristiana.
Poseda un singur tic – cerea de băut. Întotdeauna vodcă.


Îi plăcea mult să-și piardă nopțile. În două moduri : colindînd orașul prin zone numai de el știute ori punînd la cale proiecte culturale neinteligente. I se întîmpla să iasă la plimbare mai ales în nopțile lungi de iarnă. Părăsea încăperea după miezul nopții, se uita lung la zăpadă, apoi aluneca pe scări, înjura odată și bine și începea să bată cu pasul străzile pustii. Abia dimineață poposea, dar pentru foarte scurt timp, la Vasile, acolo unde se consuma întotdeauna cîte un chef. Îi găsea pe toți dormind, unul peste altul, învăluiți în aburii urît mirositori de alcool procesat organic. Strîmba din nas și părăsea degrabă locul, întorcîndu-se acasă. Acolo se băga în pat cu intenția să adoarmă.


Puțin mai lipsise ca mașina cu număr de Capitală să dea peste el. Reuși totuși să evite contactul și se felicită pentru asta. Cine nu ar fi facut-o. Traversă strada și se opri la terasa unde Rudi abia comandase rețeta sa favorită : chifteluțe din pește și vin de Sarica. Titi nu putea înțelege cum un individ ca Rudi putea să îngurgiteze asemenea alimente dezgustătoare. Dar nu i-o spusese niciodată. Nu găsea momentul. În plus, Rudi înghițea cu atîta poftă. Se așeză fără să fie invitat și bău repede o vodcă fără să i se ofere. O ceruse. Așa proceda întotdeauna. El spunea, „dai o vodcă?”, iar Rudi spunea da.
Nu-l refuzase niciodată deși expresia feței arăta exact altceva. Lucrul acesta îl enerva pe Titi la culme. Și-l determina să mai ceară o vodcă. Și încă una. Și încă una.
Au fost multe zile cînd Titi intra pe terasă treaz și ieșea de acolo beat criță, numai pentru că Rudi îl umplea de nervi. Era, ca oricare altul, sclavul propriilor tabieturi.


Unul dintre primele proiecte care îi trecuseră prin cap a fost acela de a cuantifica influiența grupurilor de turiști asupra creației populare din zonă. Auzise că unii dintre pelerini, mai ales proveniți din arealul anglo-saxon, aduceau casete cu muzică rock și îi învățau pe localnici despre eficiența numărului redus de măsuri. Proiectul i-a înghițit întreaga vară. Intenționa să i-l prezinte prietenului său Tolea – responsabil orășenesc pe linie cultural㠖 și să îi solicite o finanțare pe măsură. Aceasta presupunea, evident, domiciliu provizoriu într-una din localitățile turistice vizate, diurnă și libertate deplină. Cu puțin noroc, oamenii fluviului aveau să fie protejați printr-o lege de orice atentat asupra culturii și tradițiilor lor seculare. Printre care și trasul la măsea.
Proiectul fu gata exact pe 11 noiembrie, dată la care cu greu mai puteai găsi vreun picior de turist străin prin regiune. Imediat fu înlocuit cu un altul.


Existau multe lucruri ce traversau capul lui Titi. Din păcate fără nici o regulă. Se înghesuiau la ușa capului, se împingeau, își făceau farse. Poate tocmai de aceea reușeau să intre primele doar acelea ce dovedeau o forță superioară. Abia apoi intrau cele mai slabe, normale.
Evident, Titi nu-și putea închipui ce se întîmpla adesea cu propriul său cap. Cîți își închipuie? El rumega doar efectele – nu se știe cum, acestea îi provocau doar neplăceri. Pentru că, trebuie spus un lucru, Titi era un nemulțumit notoriu.
Existau multe lucruri care îi treceau prin cap. Mai puțin, poate, cu un glonț.


Ca orice om normal și Titi era căsătorit. De foartă multă vreme. De atît de multă vreme încît se întreba adeseori dacă făcuse sau nu vreodată și pasul acesta. Viața de familie – o trăise în rate scadente la termene lungi și fără dobîndă. În plus, toate inițiativele sale civice erau privite cu scepticism, din cînd în cînd ironic. Într-un oraș atît de mic era greu să încapă atîtea idei mărețe.
În familie nu-și mai găsea locul, în comunitate nici atît. La urma urmei nici măcar în lume. Poate că venise vremea să le părăsească pe toate.


Proiectele sale traversaseră, asemenea Imperiului Roman să zicem, trei mari perioade. În perioada de început, toate acestea propuneau ținte mărețe. Printre care transformarea micului și prăfuitului oraș într-o oază de bunăstare și spiritualitate. Era un întreg capitol de buget alocat cămilelor (beduinii aveau să fie doar voluntari). În viziunea timpurie a lui Titi oamenii puteau fi și bogați și culți, sau și frumoși și deștepți. În viziunea lui Titi oamenii nu puteau fi decît imposibili. El era un model.
În perioada de mijloc, entuziasmul său fu înlocuit de ceva mai multă înțelepciune. Proiectele sale nu mai nominalizau viziuni oximoronice, în schimb se putea observa o înclinație pronunțată spre zone din care, întîmplător sau nu, se puteau trage cîteva foloase materiale. Proiectul cu revista literară sau cel cu teatrul intraseră deja în conștiința publică. Loc în care, în mod firesc, mai întîi își pierd utilitatea și, mai apoi, inițiatorul.
În sfîrșit, perioada tîrzie. În care proiectele lui Titi devin tot mai rare, tot mai bune, tot mai necunoscute. Era perioada în care acesta ajunsese la concluzia că nu poți realiza ceva decît singur și într-un anonimat perfect. Se retrase din funcția publică de consilier local (unii spun că ar fi fost îndepărtat, dar este posibil ca mișcarea să fi fost parte a unui proiect secret) și nu ieșea decît foarte rar, adică zilnic, și numai ca să schimbe cîteva vorbe cu Rudi. Și să se îmbete criță.


De aceea se trezi foarte mirat cînd Cristiana îl invită la o plimbare în oraș. Dar înainte de a se trezi mirat se trezi mahmur, ceea ce constituia o mică problemă. Își vîrî capul sub robinet, își reaminti de regizorul acela din „All That Jazz”, își spuse că ar fi putut fi el Foss, se îmbrăcă și ieși. Cristiana îl aștepta jos. Doamne! Era atît de frumoasă. Un proiect luă brusc naștere în mintea lui Titi. Ca un reflex. Și tot brusc muri. Perioada tîrzie devenise deja prea tîrzie. Dar cine mai ținea cont de atîta lucru. În centru, coborîră din mașină și porniră într-o promenadă pedestră plină de promisiuni. Mai ales de cînd Cristiana își strecură mîna în palma lui transpirată. În același moment în fața lor apăru Rudi. Se salutară. Rudi prezenta un look crispat și părea că uitase să meargă. Dar de toate acestea Titi își dădu seama mult mai tîrziu, în intimitatea camerei sale; acum însă Cristiana îi săruta urechea. Mîna ei transpira la fel de unsuros ca și a lui. Iar Rudi transmitea semnale disperate imposibil de deslușit.
Într-un tîrziu reușiră să plece dar, în capul lui, un Rudi tremurînd înfricoșător se lupta să scape unei strînsori gelatinoase.


„Dai o vodcă?” Titi părea mai abătut ca niciodată. Rudi îi comandă și continuă să înghită chifteluțele absent. „Cristiana ține la tine”, mai spuse Titi – în glasul lui orice analfabet putea citi o umbră de regret. „Iar te caci pe tine”, îi răspunse Rudi cu aceeași absență dar, de această dată, numai de fațadă. „Mai dă-mi o vodcă!” comandă Titi. Nu se opuse nici Rudi, nici ospătarul. „Nu avem nici o șansă”, spuse într-un tîrziu Rudi. Rîgîi discret, delicat. „Cristiana îl iubește pe Vasile”. Dintr-o dată începu să plouă. Pe stradă două mașini se loviră frontal, fără victime.
„Crezi?”, întrebă Titi fără convingere simțind cum i se ridică o piatră de pe inimă. În Vasile nu vedea un adversar redutabil. Îl putea face praf la prima confruntare.
Se îmbătară amîndoi. Abia după aceea Rudi îi spuse ce îl durea în ultima vreme. Și el era mai abătut ca niciodată. În perioada aceea toți erau mai abătuți ca niciodată. Puteai scrie o carte despre asta.
„Am să plec”, spuse. „Unde?” întrebă Titi din reflex. „Nu știu”, îi răspunse iar Rudi, „dar am să plec”. Și plecă. Pentru moment, acasă.


Stînd rezemat cu capul pe masă, Titi încerca să-și iamgineze cum își aleg dezastrele momentul. Se gîndea, „stai așa, cu capul pe masă și îți imaginezi cum își aleg dezastrele momentul; televizorul merge în gol, creierul la fel, pînă și vîntul refuză să mai bat㠖 o zi perfectă pentru peștele banană; deodată sună telefonul, unul te anunță, ‘a murit mă-ta’, așezi receptorul în furcă, sună soneria, altul, ‘și tac-tu’, trîntești ușa și îți prinzi degetele, înjuri de mama focului, laptele dă în foc, se ard siguranțele și rămîi în întuneric, înjuri de mama focului, din nou, te aude domnișoara din apartamentul vecin, te ceartă, nu mai suporți, începi să o violezi, continui să o violezi, termini să o violezi, se îndrăgostește de tine, dar cheamă preventiv poliția, ești arstat, apoi condamnat, șapte ani, nimerești în celulă cu big boss, te deflorează, ieși din închisoare, nu ai unde să te duci, ajungi în parc, întinzi funia într-un copac, urci, îți dai drumul, funia se rupe, domnișoara vecină te cere de soț...” Titi încerca, de fapt, să adoarmă.


Imperiul proiectelor lui Titi intrase deja în disoluție. Triburile blazării băteau din ce în ce mai puternic la porțile vlăguite ale cetăților. Cezarul căuta disperat soluții. Numai că soluțiile nu căutau disperate să i se arate. În fața ochilor lui se destrăma o lume. În spatele ochilor lui se frămînta un creier. În lateral, doar două urechi. Puțin clăpăuge.
Rudi renunțase să mai plece. La fel și Vasile. Acesta din urmă decăzuse mult îns㠖 începuse să vîndă. Bine. Totul se rostogolea precum o minge în care el nu reușise o viață întreagă să lovească. Deși era stelist ura fotbalul.
Ultima speranță rămăsese în Cristiana. Disprețul ei constituia o constantă. De el avea să se agațe precum un înotător solitar, aflat în primejdie de moarte. Numai că după primele mișcări de brațe, Cristiana îl abandonă unui val ucigaș de ignoranță. Valul îl duse la fund.


Sînt două lucruri de făcut atunci cînd nu mai e nimic de făcut. Să o iei de la capăt, sau să abandonezi totul. Titi a ales calea de mijloc – n-a făcut nimic. În schimb, s-a gîndit altcineva să facă ceva pentru el.
Mai întîi a primit un telefon. Apoi și-a făcut bagajul. S-a urcat în tren și-a plecat. Într-un birou luxos, cocoțat pe un scaun de piele, într-o instituție care materializa proiecte. Pe bune.
Nu și-a luat adio de la nimeni. Nici nu mai prea avea de la cine.

Ștefan Caraman