Nora Vasilescu

Povestirile lizierei


A  fost odată un tăietor de lemne. Când îi știai vârsta, dacă-l priveai atent, puteai rămâne surprins de câtă tinerețe îi aburea fața. Fiindcă nu era atât de tânăr. Nu era, în primul rand, atât de tânăr încât să nu ducă, în fiecare zi, în spinare, o legătură cu semnele pe care toate femeile i le facuseră. Sunt semne care ni se fac și sunt din cele care ni se dau. Lui doar i se făcuseră. Nu le risipise ca alții care, îndreptățit sau nu, le aruncă pe poteci și în luminișuri ca păsările nopții să le culeagă și să le ducă în marea cea mare. Tăietorul nostru de lemne le strânsese conștiincios și, cu toate că-i era știa el singur cât de greu să le ridice în fiecare dimineata și sa le poarte cu sine, le ducea adunate în basmaua orientala a ultimei sale frumoase până la pădure și de aici inapoi. În pădure însă, toate aceste semne pe care el se țncapațâna să nu le arunce se citeau, întocmai fiecare, cu data, clipa și locul în care întâiași dată fuseseră făcute, în fiecare lovitură de secure. Unele făceau ca din fruntea lui să sară mici stropi de sudoare, ca aceia risipiți cândva pe pielea frumoaselor lui, altele făceau sa țâșnească așchii tăioase de care el învățase să se ferească până la urmă, iar altele încălzeau fierul securii până acesta ardea coada de lemn pe care el, o dată la o săptămână, două o înlocuia folosind de fiecare dată o esență mai tare, o creangă mai lustruită sau o furie mai mare.
Pe urmă, nu era atât de tânăr fiindcă era dintr-aceia care știau despre copaci. Știa despre timpul lor, știa cum se gândesc câte-un an până să facă vreun semn și știa că dau semne încă mai rar decât femeile. Cum însă nevoia lui de semne era mare, tăietorul nostru venea în fiecare zi și, în fiecare zi reteza cel puțin un copac sperând ca acesta, în ultima sa clipă măcar, să-i dea ceva. În satul lui alte femei cu semne nu mai erau, astfel că tăietorul se adâncea din ce în ce mai mult în pădure, iar calul sau aducea seara măcar un buștean la casa aceea pe care acum n-o mai vroia nimeni, unde opreau numai căruțe care cumpărau lemn și care nu zăboveau o clipa în plus după ce ultimul buștean fusese încărcat. Pădurea se întindea până departe, poate chiar dincolo de munții cei mari pe care sătenii se obișnuisera să-i vada albaștri în zare, iar cuvintele ei se pierdeau până ce vântul să ajungă printre case. Unele cuvinte tăietorul le știa, pe altele le bănuia numai, însă anii treceau, legătura din spate lăsa urme din ce în ce mai vinete și moi în carne, iar copacii clătinau din crengile țepoase unul către celalalt fără să vădească vreo dorință de a da un semn tăietorului cu fața cenușie, asudata și care, mohorât, înlocuia coada securii.
Terminase de legat bușteanul, în vremea aceea, când a văzut o ramură pe care, cine știe cum, uitase s-o reteze. Numai că, în nodul ramurii aceleia securea nici nu i s-a infierbântat, nici nu i-a aruncat cu așchii înspre ochi și nici sudoare nu i-a smuls, ci pur și simplu s-a înțepenit de parcă nici o putere omenească n-ar mai fi putut-o scoate de acolo, nici o rugăminte sau amenințare n-ar mai fi putut-o urni. Când tăietorul a înțeles că securea va rămâne acolo, că nimeni, niciodată nu se va încumeta să cumpere un butuc din al carui corp o secure nu mai iese, s-a uitat în sus. A văzut că s-a înnoptat, că brazii se uneau peste el și a mai văzut, oarecum cu coada ochiului, tăietorul nostru, că brazii păreau să zâmbească încet. O vreme a fost atât de bucuros încât fruntea i s-a lăsat pe spate mai să-i rupă gâtlejul, iar dinții i-au strălucit în lumina pădurii într-un surâs cum nici el nu-și mai amintea să fi avut cândva.
Când însă zâmbetul copacilor se stinse, îl luă frica și o rupse la fugă înspre luminișul acela unde-și lăsase - știa el - bocceaua cu semne. Erau încă acolo. Dar alături, ciucit, o femeie își trase în grabă mâinile de pe legătură întorcând spre el ochii mari, plini de frică. Omul s-a oprit. Vroia bocceaua lui, dar nici să o gonească pe străină n-ar fi vrut. Îi vorbi atunci limpede și cald, despre așchii, despre cozi de secure și despre pădure. Îi vorbi despre semne și despre butucii pe care calul său îi ducea în sat. Și, cum străina rămase privindu-l, continuă să-i spună despre cărute și despre câinii de sub ele, despre sculatul de dimineața și despre cuvintele pădurii. În urmă se așeză lângă ea și îi vorbi și despre sudoare, despre frumoasele din sat și chiar despre păsările care duc semnele spre marea cea mare. Însă femeia, care-l privise neclintit până atunci, își muta ochii pe boccleuță și înapoi la el fără sa zică și fără să se miște.
Tăietorul se pomeni înghițind în gol și îi spuse atunci despre securea sa pierdută și, mai ales, despre zâmbetul brazilor, iar acesta din urmă nu putea nicidecum fi spus fără să-și arate dinții, fără ca ochii să-i mijească și fără să-și apropie obrazul de al ei. Când zorile roșiră la rădăcinile pădurii, ud de rouă și de umezeala din frunzele moarte, omul se sculă în luminiș singur. Bocceaua cu semne și-a găsit-o mai încolo. Arsese până ce țesătura basmalei orientale se risipise ca puful de păpădie, iar deasupra scrumului, brazii se înclinau unul spre altul acoperind cerul și surazând tăcut. Tăietorul a pus palma grea peste tăciunii calzi, a știut că semnul acum i se dăduse și a plecat în adânc, spre inima pădurii, poate până la munții cei albaștri, poate dincolo de ei.

Nora Vasilescu