Cătălin Gavriliu

Ențu
(IV, 2)

 


Moartea subită a lui Șchiopu îl marcase însă profund. A reușit să intre în grațiile bătrînelului, mai ales după ce-au ieșit la iveală afinitățile lor politice. Avînd o bogată experiență în organizarea “Cîntării României”, l-a asigurat pe Sandu de tot sprijinul său în campanie. Au pus la cale un spectacol în aer liber, în centrul orașului, menit a-i relansa candidatura, în stil occidental dar fără vedete de muzică ușoară de import, ci cu forțe proprii. Vor cînta și vor spune glume actorii lui, căci altfel îi ia mama dracului. Cu greu a fost convins să accepte și cîteva din monologurile lui Ion. Urma ca scenariul să fie ținut secret, fiindcă altfel n-ar fi obținut aprobarea primăriei. Discreție totală îi ceruse și actualului diriguitor al domeniilor publice, care îi propusese înaintea lui Sandu un show popular “așa de trăsnit, încît să se aburească lentila satelitului spion”.

Regizorul a băut și mîncat pe banii amîndurora, în fiecare dintre ei cultivînd speranța că va fi sacrificat celălalt siamez.

Actorii nu agreau proiectul, pentru că era o sarcină de serviciu în afara orelor pe care le dedicau premierei cu piesa bulevardieră.

Inima lui Șchiopu a cedat însă tocmai cînd se pregătea să plece la o emisiune radiofonică al cărei gingle apucase să-l audă. A fost găsit mort cu mapa de fotagrafii și articole despre el în brațe. De zece ani o purta cu sine oriunde credea că și-ar putea întîlni biograful. De altfel, aceasta fusese prima lui grijă de îndată ce-a debarcat în orășel: să caute un scriitoraș dispus a-i scotoci prin viață. Cînd au văzut cu ce dinozaur au de-a face, condeiele au bătut în retragere, preferînd mult mai comodele istorioare de campanie. O tînără redactoriță de la radioul local căzu totuși în mreaja veniturilor  suplimentare, dar nu doar la seducătorul îndemn șoptit de Sandu, ci și dintr-o gerontofilie sinceră. Ea l-a găsit în camera de hotel pe care abia o părăsisie, după o noapte de nebunii cu bunicuțul. I se păreau exotice îndeosebi poveștile lui cu Ceaușescu, de pe vremea cînd șeful venea personal să vadă cum stau pregătirile pentru spectacolul omagial. “Maestre”, cică i-ar fi zis ăla odată, “vezi că pionerilor li se cam fîlfîie de C”. Dar lui nu-i plăcea să depene amintiri în pat, ci într-un cadru organizat, în fața unui reportofon măcar, așa cum văzuse că procedează atîția colegi de generație care n-au realizat nici jumătate din cîte premiere scosese el. Fîța se și vedea scrisă nu doar pe coperta cărții despre Șchiopu, ci și în testamentul acestuia.

La rîndul său, Sandu vedea în regizor o personalitate capabilă să-i înțeleagă zbaterea lui pe uscat în chelstiunea societății civile. Tot prin intermediul slugii la doi stăpîni, Ion, l-a invitat într-o seară la “Rozena”. “Maestre, eu vreau confort pentru oamenii orașului meu, așa cum dumneavoastră vreți confort pentru spectatori, de-ați cerut reparațiile alea capitale” i-a zis, printre altele. Șchiopu n-a scăpat de-o reprezentație  a lui Ion, e drept, la o oră la care clienții obișnuiți ai locului nu apăruseră încă.

Sunt tare fericit în această seară. Se vede după fața mea, nu-i așa? Am scăpat din cea mai mare belea în care am intrat vreodată, zău. Puteam fi tuns zero și cu cătușe la ora asta… Dar mai bine să vă povestesc.

Aseară mă roagă nevastă-mea, Marița, s-o scot în oraș, la o cofetărie. Nici nu ne așezăm bine la masă, că Marița și strigă la ospătar: “Încă unul, te rog!” Ăla holbează ochii, nu pricepe ce vrea clienta. “Încă un scaun, nătărăule!” îi zice, și-o văd apoi cum pune fotoliile de plastic unul peste altul. “Așa e mult mai bine!” îmi zice. Comandăm o prăjiturică pentru mine și un tort pentru  ea. Bineînțeles că la celelalte mese se chicotea de zor pe seama noastră, dar mi-am zis: ”Bine a făcut că și-a dublat scaunul. Dacă ar fi căzut, hohoteala ar fi fost mult mai mare”. Dar n-apuc să-mi înfig lingurița în moțul de frișcă al boemei, că Marița țipă iarăși la chelner:” Încă unul, dacă ești amabil!” Mai mult de frică i-a adus ăla încă un scaun, pe care i l-a aranjat chiar el. Pesemne că i-o fi zis patronul să n-o enerveze pe hipopotancă, fiindcă asta e în stare să le dărîme toată șandramaua. “De cînd a prezis ăla c-o să fie cutremur de gradul opt, mereu simt că se mișcă podeaua sub mine!”, îmi zise Marița, ca un fel de scuză. De parcă eu nu știu  că îi e frică să nu se rupă scaunul sub ea de grasă ce-i…Deja era cu un cap mai înaltă decît mine. Tot nu părea însă liniștită. “Nu vă supărați, e liber scaunul acela de lîngă dumneavoastră?” întreabă ea pe vecinii noștri de masă. “Bineînțeles, poftiți!” zic ei amabil, și imediat sare chelnerul să-l instaleze. Ceialți clienți crăpau de rîs cînd vedeau scroafa cum se cocoață în copac…O familie cu doi copii, care mîncau niște savarine tocmai în fundul sălii, s-a oferit să-i dea o mînă de ajutor Mariței. “Tati, uite, noi nu mai vrem să ne duci azi la circ, dacă îi dai lui tanti aia scaumele noastre!” au zis micuții. Tata, ce să facă?, i-a luat pe amîndoi pe genunchi, iar mama, abia ținîndu-și rîsul, i-a adus nevesti-mii scaunele goale. Marița părea tot mai nemulțumită de stabilitatea tronului ei. De la un moment dat n-a mai putut să se urce singură – erau vreo șapte scaune, unul peste altul - , așa că a trebuit s-o împing de fund. Dar nici eu n-am mai putut după aceea s-o ajut. Ea continua să adauge alte și alte scaune. Nici nu se atinsese de tort. Nimeni nu îndrăznea s-o oprească. Ce interes ar fi avut, din moment ce rîdeau pe gratis mai ceva ca la Stan și Bran? Un body-guard s-a apropiat totuși de mine și mi-a șoptit că dacă nu-mi astîmpăr consoarta, or să tragă în ea cu tranchilizante, și-or să vadă ei atuncea cum o să mă descurc eu cu purcica adormită în spinare… În cele din urmă chelnerul i-a adus o scară, altfel nu se mai putea ajunge în vîrful turnului de scaune. Cofetăria era plină ochi de curioși care așteptau cu sufletul la gură să se întîmple catastrofa. Și Turnul Eiffel, girafa…nici nu știu cum să-i zic, n-a întîrziat să-și rupă gîtul. Marița a dărîmat vreo zece mese, a spart trei geamuri și a compromis toată oferta de dulciuri din vitrină. Mă și vedeam legat și dus la închisoare, unde-or să-mi putrezească oasele. Spre uimirea mea, cel dintîi care și-a revenit din șocul provocat de prăbușirea nevesti-mii a fost chiar patronul păgubit. M-a luat deoparte și-am încheiat următorul tîrg: nu ne dă în judecată, cu condiția ca, măcar o dată pe săptămînă, să-i fim clienți. “Numai că, după ce-o apucă pandaliile, n-o mai lăsăm să-și facă mendrele, ca acuma, ci o pișcăm cu o narcotică. O ducem acasă cu camioneta”. El e convins că-și scoate pîrleala din puhoiul de clienți care-o să-i inunde cofetăria imediat ce apare Marița. Așa că mîine, vreau-nu vreau, mă duc la cofetărie, să-mi plătesc datoria.

Cătălin Gavriliu