Ștefan Caraman

TREI STARTURI RATATE

Din volumul TREI STARTURI RATATE, Ed. Regală, 1999

II

            Vasile se ridică din pat cu capul mare. Cu cîteva gesturi – unele bruște, altele nu – îndepărtă de pe trup pensulele, pastelurile, un fragment de ramă, trei tuburi de culoare și pledul de lînă. Se ridică buimac, își aminti unde se află și apoi se liniști. Un pic.

            Pe șevalet, pînza cu Miles Davis ieșind dintr-un ou, împlinea a patruzecea zi de cînd fusese abandonată. Se pregătea pentru a patruzeci și una. Miles Davis schița deja un rictus de nemulțumire. Iar oul începea să miroasă.

            S-ar fi apucat să picteze insecte, pentru că el așa se simțea în dimineața aceea – ca o insectă. Își frecă picioarele și fu curios să constate că acest proces umplea casa cu sunete. Un fel de cri, cri, dar de culoare incertă. Aripile se dezmorțeau greu, iar trompa tremura cuprinsă de neliniști.

            Scăpă de toate acestea abia înspre seară, cînd a doua pînză, în care un grup compact de muște verzi se ondulau într-un ritual de împerechere, fu semnată pe mijloc. Apoi, pentru o jumătate de oră se lipi de tavan și rămase acolo nemișcat. Obosise. Îl dureau ochii – erau prea mulți.

            Singurul care îl căuta la telefon era Titi. Întotdeauna avea cîte o idee. Întotdeauna i-o comunica mai întîi lui. Întotdeauna îi trîntea telefonul în nas. Și-l umplea de sînge.

            Și Vasile o iubise pe Cristiana. Pe vremea aceea ea nu cocheta cu succesul financiar. Iar Cristiana simțea ceva indefinit dar sigur pentru el. Vasile era artist, iar ea o simplă absolventă de liceu real.

            S-au cunoscut într-o seară, pe terasă. El bea cafea și desena portrete pentru fete. Ea bea suc și îl ținea de mînă pe  Antoniu. Pentru ultima oară. Antoniu s-a oferit să-i plătească un portret. Ea a acceptat. Vasile s-a îndrăgostit nebunește de fată. A tras cu praștia în ea și-a ucis-o. Antoniu a plătit și-a plecat. Cristiana a rămas cu portretul și cu ochii lui Vasile înfipți în decolteul ei inocent. Amîndoi erau umezi.

            Cîteva zile au vorbit la telefon. Cîteva luni și-au trimis lungi și pasionale scrisori. Nu s-au văzut decît de trei ori. Ultima oară el ținea în mînă un buchet de tuberoze, iar ea un bilet spre Capitală – intrase la facultate. După cinci ani s-a întors. Cu un certificat de căsătorie în mîna dreaptă și un set de chei OPEL în cea stîngă. N-a suferit îndeajuns niciunul.

            Dar ceea ce  îl deranjau cel mai tare chefurile cu Marcel. Iarna. Acesta sosea din țara de adopție, precum păsările călătoare, cu deosebirea că lua cu sine și chitara. Îi făcea plăcere să recunoască faptul că dacă ar fi știut că a fi liber înseamnă a nu avea nici un șfanț, nu ar mai fi plecat.

            De obicei bea fără măsură și începea să plîngă. Plînsul lui Marcel era pus pe note și interpretat cu pasiune. Cîntece duioase, languroase, îmbibate cu alcool.

            La aceste chefuri erau invitate, inevitabil, femei. Aceleși. Rolul lor era acela de a veni, a fuma, a rîde, a bea și a pleca. De ele nu se atingea nimeni. Și ele nu atingeau pe nimeni. O complicitate dezinteresată îi ținea pe toți împreună.

            Spre miezul nopții apărea și Rudi. Iar spre dimineață, Titi. Titi pleca imediat. Vasile se îmbăta. Și îl pocnea pe Rudi.

            La Vasile în atelier era întotdeauna o dezordine de nedescris.

            Bine, la Vasile în atelier era întotdeauna o dezordine de.

            Uneori, la Vasile în atelier era întotdeauna o dezordine.

            Alteori, la Vasile în atelier era întotdeauna o.

            În general, însă, la Vasile în atelier era întotdeauna.

            Altfel, la Vasile în atelier era.

            Pînă la urmă, la Vasile în atelier.

            Apoi la Vasile în.

            Apoi la Vasile.

            Și la.

            La la la.

            Era o zi superbă de vară. Genul de zi în care trebuie să se întîmple ceva. Vasile se bucura din plin de o asemenea oportunitate. La masă era și Rudi care înghițea cu distincție chifteluțe din pește și vin de Sarica. O imagine plină de semnificații și care fu transferată pe un șervețel din bumbac, cu ajutorul unei sticle de ketchup.

            Vasile spuse, „Ce zi superbă de vară.”

            Rudi avea gura plină, dar adăugă, „ Mneste mngenul mnde mnzi (mniam mniam) mnîn mncare mntrebuie mnsă mnse mnîntîmple mnceva”. Nu stropi pe nimeni.

            Mai încolo plăti și plecă. Departe, departe, Rudi constată că ospătarul îl ciupise de 1000 de lei. „Ți-am spus eu?”

            Vasile rîse cu poftă, „La ce ți-a folosit?”

            Avea din nou nevoie de bani. Primul gînd zbură spre Cristiana. Întotdeauna cînd avea nevoie de bani primul gînd zbura spre Cristiana. Era bogată, era frumoasă, o iubise. Gîndul zbura asemenea unui porumbel voiajor, batea la geamul Cristianei cu ciocul, o dată, de două ori, nu-i răspundea nimeni și revenea acasă. Direct în capul lui Vasile. Motiv pentru care îl vizita pe Rudi la bancă.

            Deși vizitele lui erau suficient de dese pentru ca numai prezența lui tăcută să dezvăluie scopul lor, Vasile își începea discursul invocînd starea vremii. Apoi, printr-un strălucitor exercițiu de oratorie, traversa întreaga economie mondială. Ca moara de pe Siret. Făcea scurte și concentrate halte prin programul nuclear pakistanez, conflictul azero-armean și controversa Microsoft-Guvernul american.

            La final obosea și cu un ultim efort cerea de-un pachet de țigări fără filtru. După care pleca.

            I se mai spunea și Vasilică Buze Reci. Sau, prescurtat, Buze Reci. Uneori, doar Buze. Porecla provenea dintr-un banc pe care numai el îl putea spune în așa fel încît să nu te străbată nici un rest de ilaritate. Ba dimpotrivă. Oricum, nu știa altul.

            „Într-o zi o haită de lupi de pe deal vru să atace o turmă de oi din vale. Elanul haitei fu însă brusc curmat cînd, apropiindu-se, zăriră la stînă, pe lîngă cîinii cei mari, o javră mică și neastîmpărată. Lupii bătrîni se retraseră înfrigurați, rostind cu o teamă religioasă ‚e Vasilică Buze Reci’. Doar unul mai tînăr și, în consecință, naiv, rîse superior și dădu iama în cîrdul de oi. Nu se  speria el tocmai de o potaie.

            Ceilalți cîinii fugiră încotro văzură cu ochii, dar bravul Vasilică, zărind prădătorul, îl atacă fără ezitare. Diferența de înălțime făcu astfel încît colții să nu apuce grumazul bestiei ci doar ouăle așezate, probabil strategic de Mama Natură, tocmai sub coadă.

            Mai tîrziu, povestind celorlalte jivine, speriat de ceea ce i se întîmplase, conchise : ‚Fraților, nu a reușit să mă muște – era prea mic – dar avea niște buze atît de reci...’

            Vasile locuia pe strada Labirintului-4A, într-un bloc cu patru etaje. La ultimul urca Vasile în fiecare zi. La aceeași adresă locuia o doamnă care, întîmplător sau nu, purta același nume. Locuia și un adolescent imberb care, în mod intenționat de data aceasta, purta același nume. Din cînd în cînd locuia acolo și un cîine cu un pedigree incert și numai cînd nu se supăra Vasile. Ce bine că nu purta același nume.

            Era înghesuială mare la adresa aceea. Cu toate acestea, Vasile locuia singur.

            Pe terasă, lumea popsea ca într-un exercițiu anarhic. Ca întotdeauna, Vasile intră zîmbind strîmb. Și, ca urmare,  doar cu gura închisă. Se așeză la masa unde, în curînd, avea să se așeze și Rudi. Iar, ceva mai tîrziu, și Titi. Își întinse planșeta și începu să deseneze portrete. Numai că oamenii erau grăbiți în ziua aceea. Așa că portretele sale înghițeau trăsături diferite. Răsfoindu-le, puteai întîlni minunate chipuri de femei planturoase, cu barbă. Ba chiar și de bărbați triști, preocupați de soarta lor mizeră, scoțînd bani din sutien. Cel mai reușit portret fu, totuși, acela cu Rudi sosind furios și Titi ieșind beat pulbere; îi mai trebuia poate o tentă de gri pe dantură, dar aceasta avea să fie aplicată abia acasă. Sau poate niciodată.

            Rudi se așeză furios. Avea motivele lui și dorea din toată inima să le deconspire. Vasile nu-l întreba, însă, nimic ci continua să deseneze. Rudi comandă chifteluțele lui din pește iar Vasile continuă cu o umbră bine priponită pe fruntea personajului din desen.

            Rudi bea cu ură din paharul cu vin de Sarica, Vasile desena un guler plin cu zoaie.

            Rudi rîgîia înspăimîntător, Vasile doar discret.

            Apoi sosi și Titi. Aproape beat. „Cine dă o vodcă?”, întrebă așa, într-o doară. O dădu ospătarul dar o plăti Rudi. După care se ridică și plecă. Într-o direcție necunoscută.

            Titi începu să cînte lălăind un hit al anilor ‘60. „In-agadda-da-vida”, opină Vasile îmbogățindu-și personajul cu o barbă sură.  „Papa was a rolling stone”, îl apostrofă Titi accentuînd soloul de chitară. Vasile îl pedepsi cocoțîndu-i pe nas un coș infectat. „Ce desenezi acolo?”, îl întrebă apoi Titi fără vreun interes clar. „Portrete”, îi răspunse Vasile în doi peri. „Dai o vodcă?” Vasile îi dădu o vodcă. Pe datorie.

            Titi plecă beat pulbere. Vasile strînse colile și ieși. Vru să le abandoneze în primul container întîlnit în drum, dar pînă acasă nu găsi niciunul. Așa că le abandonă pe un raft. Mai întîi se umplură de praf. Apoi începură să le roadă șoarecii. În final, resturile fură arse făcînd suportabilă o iarnă deosebit de grea.

            Era o zi toridă de vară. Soarele topea fără milă tot felul de obiecte, spre nemulțumirea cetățenilor străbătînd distanțele dintre blocuri. Dar nimeni nu era mai furios decît Tolea care se trezi cu întreg conținutul înghețatei prăvălit pe perechea sa de pantaloni. Culmea, pe lîngă faptul că era unica sa pereche de sezon, se mai afla și pe el. Așa intră în biroul său  spațios, înțesat cu tablouri lăsate de-a moaca de diverși pictori poposind prin sediul instituției de cultură. Tolea era șeful. Înjură în ton cu natura – adică de mama focului. Domnișoara consilier cultural zîmbi strîmb, mimînd prost jena. „Irina!”, tună Tolea. Apoi tăcu.  Ca de obicei, nu fu băgat în seamă. Asta îl mai liniști – era același șef autoritar.

            După o vreme apăru și Vasile. În chiloți, Tolea ținea strîns în mîini un crac de pantalon. Irina, în genunchi, freca de zor. Cu o cîrpă. La celălalt crac. Ca întotdeauna, Vasile văzu altceva. Nici unul nu se simți totuși jenat. Ar fi fost culmea. Tolea își îmbrăcă perechea, Irina se ridică în picioare, iar Vasile o fixă cu privirea. Murea să țină în mînă o înghețată. Și să o scape pe pantaloni. Abia după ce biata femeie amorți, Vasile își mută privirile.

            Tolea scoase o sticlă de vodca și începură să bea. Pînă terminară conținutul sticlei. În acest răstimp, Irina era somată de Vasile să pronunțe eo . Irina pronunța eo dar nu excita pe nimeni. Folosea un ruj de proastă calitate.

            Mai erau doar trei zile pînă la marea expoziție. Nu erau gata decît patru tablouri. Care se intitulau astfel :” Peisaj cu purici castrați”, „Căpușă cu o metafizică incertă”, „Campania agricolă de vară fără rădașcă” și „Visul lăcustei indolente”. Un stress creator îl traversa pe Vasile la gîndul că mai trebuia să dea gata încă cel puțin douăzeci. În jur de șase pe zi. În jur de trei la doisprezece ore. În jur de unul la patru ore. Și, mai ales, niciunul într-o oră. Se trînti în pat și se cufundă într-un somn adînc, visînd că avea să fie cel mai bun.

            Trecuseră trei zile de la marea expoziție și Vasile încă nu-și putea reveni. Avusese un succes colosal – nu vînduse nici o lucrare. De bucurie bău zi și noapte și telefonă la toți cei care s-ar fi putut bucura pentru o asemenea ispravă : mamei de la Focșani, serviciului de deranjamente, lui însuși (dar suna numai ocupat) și lui Rudi, deși acesta participase la vernisaj.

            Tablourile cu insecte aveau să aducă un nou suflu mișcării artistice din oraș. Deja, Ciotic – un pictor care nu apucase încă să lucreze, deși amenința cu aceasta de 14 ani – deschise magazinul fondului plastic de unde achiziționă pe datorie 100 de metri de pînză tratată. Apoi, pictorul Poenaru, fostul șef al filialei pornise obișnuita campanie de denigrare a lui Vasile, relația lor de homosexualitate inversă fiind notorie.

            În sfîrșit, toate insectele de noapte porniră un război fratricid pe tema susținerii sau demontării ideii de pace între specii.

            Însă Vasile era prea puțin conștient de toate aceste complicații gratuite. El păși amețit în biroul lui Rudi, îi etală cu mult mai puțin chef ultimele evoluții din politica externă și sfîrși prin a-i cere cîteva mii de lei pentru țigări. Pentru un artist care avea să îngroașe rîndurile eterate ale nemuritorilor, Vasile evolua mulțumitor.

            O pace post-coitum se așternu apoi peste existența lui Vasile. Încetă să mai picteze și, pentru că trebuia să facă totuși ceva, începu să o urmărească pe Cristiana. La început cu încrîncenare, apoi doar cu milă. Fosta lui iubită nu o ducea bine deloc. O mulțime de bani și, odată cu aceștia, o mulțime de probleme, făceau din viața ei un soi de rezervație de lux. La gardurile cărei o mulțime de bărbați forfecau de zor cu instrumente de penetrat. Cristiana le rezista cu un oarecare succes sau, cel puțin, așa dădea impresia că ar face.

            Cînd și cînd, ochii ei migdalați, traversați de umbre rău prevestitoare, cădeau și pe trupul puțin al lui Vasile, apoi îl traversau pe verticală, de jos în sus, se opreau în ochii umeziți ai bărbatului (în timp ce se gîndea că acesta ar fi putut fi un reușit Uriah Heep dramatic), zîmbea amar și pleca mai departe. Vasile se cutremura maiestuos și gonea acasă cu gîndul de a-i dedica o lucrare absolut genială. După douăzeci de metri începea să se gîndească că o asemenea întreprindere necesită timp de incubație; după alți patruzeci o ură viscerală i se cuibărea direct în creieri la gîndul că abia fusese băgat în seamă; la șaptezeci îl apuca o sete groaznică, iar la nouăzeci intra la „Sub Nuc”.

            Ieșirile din local nu mai respectă rigorile unui sistem cartezian.

            Pentru prima oară în viață Vasile rămase stupefiat. Bine de tot. Vestea că Rudi intenționa să plece îl lovi în plexul solar. Care deveni, pe rînd : selenar, stelar, asteroidal. Pieptul lui Vasile deveni un univers în miniatură – în el întrebările alergau precum cometele, iar sentimentele se consumau asemenea supernovelor. Și toate acestea doar pentru că nenorocitul de Rudi se lăsă potopit de un nefericit gest de frondă împotriva nu știa nici el cui.

            O imensă părere de rău i se juca cu mărul lui Adam și doar faptul că uitase cu desăvîrșire cum se mai face îl împiedică să mai verse cîteva lacrimi. Ar fi vrut să-l oprească într-un fel, dar imagianția lui se desfăcea floral doar în fața unei pînze. Începu chiar una în care gri-ul cu verdele se alergau dintr-un colț în altul al pînzei exact cum alerga Vasile după un argument.  Pentru că Rudi era prietenul lui. Cel puțin așa avea el știință.

            Pînza nu fu niciodată gata, pentru că verdele se împiedică și căzu peste o nuanță parșivă de galben. Ca prostul.

            Și, dacă pleca Rudi, de ce să nu plece și el. Ani buni își promisese că va părăsi orașul ăsta stupid. Și alți ani buni îl calmară. Acum Rudi trezi din nou în el dorul de ducă.

            Era cel mai bun pictor din oraș – o dovedise. Urma Capitala. „Capitală, desfă-ți picioarele, vin!”, își hrănea Vasile curajul, dar abia tîrziu avea să-și dea seama că alimentele erau slab condimentate și nu țineau de foame. Poate doar plantelor din grădină.

            Își propti pe umeri o planșetă, sub braț îndesă cîteva pînze 25x30 și, fără vreun motiv anume, se opri în gară, exact între liniile I și II. Erau, oricum, singurele.

            Apoi începu să picteze în draci. Fără să știe prea bine ce anume. Pentru prima oară în viață își lăsă mîna să decidă. Gîndurile sale aveau o cu totul altă destinație – aceasta era ziua în care Rudi pleca, iar gîndurile lui Vasile se întindeau sub tălpile acestuia precum un covor roșu. Rudi călca apăsat, probabil din cauza greutății valizelor.

            Așadar, Rudi intră mai întîi în clădirea gării, își cumpără un bilet dus (oricum, în ziua aceea, trenurile aveau doar program de plecări) și pătrunse pe peron. Ochii lui se împiedicară de ochii lui Vasile. Instantaneu și de trupul lui, peste planșetă, peste un început de lucrare și așa mai departe. Era surprins; fața lui arăta exact la fel. Ezită o clipă cu piciorul în aer, dar nu pentru a schița un pas de balet, ci pentru a călca prima și, probabil, ultima treaptă a vagonului, apoi îl readuse lîngă celălalt, cel de sprijin și se apropie de Vasile.

            „Ce mai faci?”, îl întrebă neutru. „Pictez”, îi răspunse Vasile de-a dreptul masculin. După care îi spuse că venise să petreacă un vechi prieten, apoi că viața lui nu mai avea nici un rost, apoi că avea să se arunce în fața trenului ce avea să-l ducă pe Rudi departe dar numai după ce avea să termine această ultimă lucrare de pe șevalet, apoi că era doar în trecere pe acolo, apoi că e treaba lui ce face în gară, apoi că una, apoi că alta, apoi și încă una... se făcu seară. Trenul plecase de multă vreme, fumul i se împrăștiase prin aer precum ultimele vise ale lui Rudi, împreună cu cele ale lui Vasile, plecase și lumea de pe peroane, plecară pînă și păsările călătoare deși vara abia începuse. Vasile îl îmbrățișă scurt pe Rudi, ca pentru bun venit.

 

Ștefan Caraman