Patrick Călinescu

Plase I


Domnul X era filosof nevoie-mare și mortist amator. Își lăsase barbă ca lumea nu cumva să observe câte bărbi dădea în fiecare zi, atât la serviciu, cât și în afara orelor de lucru. Se îmbrăca într-o salopetă jerpelită cu foarte multe buzunare, pline toate, vârf sau ochi, cu peticele de stofă care decăzuseră din starea lor cusută, prinsă sau peticită, în schimb foarte hotărâte să moară cât prima împunsătură a acului încă nu se amestecase cu celelalte ochiuri din țesătură la nu mai mult de puținele contacte pe care le aveau cu mediul lor înconjurător. Se purta bine parfumat, ca nu cumva lumea să afle despre dedesubturile lui, mereu altele. Acest domn era chel și pielea din creștetul capului era sticloasă de cât o bătuse vântul și-o arsese soarele și-o romantizase luna, ca nu cumva să afle lumea că ceea ce ea vedea nu era ceea ce ea vedea, ci pălăria neagră, altădată frumoasă, care se înecase de ceva vreme în grăsimile secretate de frunte și de mâinile cu care era ridicată pe frunte, luni în șir nespălate. Mai erau multe lucruri interesante în înfățișarea acestui om, care ar merita trecute în revistă; dar, cum nici o revistă nu apare o dată pe zi, nu are rost a se umple paginile unei astfel de publicații – pagini cu atât mai scumpe, cu cât mai rare – cu detalii mai fără vreo importanță prea mare. Totuși, cu riscul ignorării principiilor economice care asigură un viitor fericit culturii, încă ar trebui notate pentru a nu fi uitate alte câteva trăsături caracteristice, proprii numai acestui domn. De exemplu, cât se poate de selectiv, nu trebuie trecută cu vederea, vederea sa care ajunsese într-un timp legendară, atât de departe putea duce, parcă n-ar fi fost vedere născută din ochi de om, ci din ochi de animal, terestru mai puțin, marin și mai puțin, subpământean nici atât, zburător cu atât mai mult: de vultur, de uliu, de bufniță, de cucuvea, din oricare dintre aceste făpturi, numai din celelalte nu. Încă este vie în memoria colectivă întâmplarea cu drobul de sare, alt drob de sare, alt drob de sare. Domnul X fusese chemat, în calitate de filosof, pe care oamenii i-o știau tare mare, la fetiță acasă. Spre uimirea filosofului, pe fetiță o găsi acasă, așteptându-l cumințică, dar nu găsi casa niciunde, și nici după ce-o întrebă pe fetiță unde este casa, nu reuși s-o găsească pe undeva. De aceea se și apelase la el, la specialist, la omul care știa ce să facă în astfel de împrejurări. Fetița stătea cuminte cam unde ar fi fost patul în casă (filosoful își dădu seama pe loc că patul nu fusese montat în dormitor, ci în baie, pentru că fetiței și familiei ei, absentă din viața fetiței, le plăceau, deci, tuturor, să facă duș în fiecare dimineață, înainte de-a se trezi), iar când domnul X ajunsese cam în dreptul a ceea ce-ar fi trebuit să fie ușa de la intrare, fetița nu-l mai așteptă să sune la soneria care ar fi fost de găsit exact unde era și în zidirea peretelui care-i dădea casei fațada de altădată și chiar de acum, cu puțină imaginație, ci îi făcu semn cu mare nerăbdare să pășească în mijlocul holului de primire în casă, aproximativ în locul lui. Domnul X intră pentru că fetița îl lăsă și-l pofti pe domnul X fetița unde-ar fi trebuit să fie camera de zi. Domnul X, sub auspicii filosofice, declină invitația și numele fetiței și alese doar vocativul, pentru rugămintea de-a fi condus cât se poate de urgent în miezul problemei. Fetița a trebuit să accepte, iar domnul X a acceptat atât acceptarea fetiței, cât și fetița acceptării. Prins deja în adâncul rezolvării pe care, încetul cu încetul, o scotea din încâlceala din cauza căreia și ajunsese în acest loc, fetița îl lăsă să-și facă treaba și domnul X începu să și-o facă; amândoi cu același profesionalism de care dădeau dovadă fiecare în parte. Fetița se așeză cuminte pe-un scăunel din plastilină pe care dispariția casei nu reușise să-l transforme în altceva, iar filosoful se propti în propriile-i picioare, pivotându-se doar de la mijloc în sus, în căutarea dezlegării enigmei pentru care fusese chemat ca specialist. Fetița, de pe scăunelul ei de plastilină, nu scotea nici un sunet, în timp ce domnul X scotea tot felul de sunete filosofice, ba conclusive, ba conclusive, în căutarea rezolvării cazului pentru care fusese implicat în această aventură profesionistă. După un timp, cât se poate de relativ în scurgerea lui și în staționarea lui, fetița fusese anunțată că domnul X este deja pe urmele enigmei dispariției casei natale; după alt timp, cât se poate de flexibil în scurgerea sa și în staționarea sa, domnul X fusese anunțat că fetița știe deja despre strângerea lațului în jurul enigmei dispariției casei native; iar după un cu totul alt timp, cât se poate de entuziast în scurgerea lui și în staționarea lui, enigma dispariției casei fusese dezlegată, dar, din păcate, nu și casa însăși de enigmă, fapt ce a dus, inevitabil, la totala și permanenta sa scurgere și staționare în însăși enigma căreia domnul X, ca specialist exemplar ce este, i-a dat de capăt. Și când a întrebat fetița pe domnul X care a fost capătul de care a dat, filosoful a răspuns că a fost capătul enigmei. Și când a întrebat fetița care a fost enigma, filosoful a răspuns că enigma a rămas enigmă, în afară de capătul de care a dat, pentru că și numai pentru că nici o enigmă nu poate fi enigmatică de la un capăt la altul; mai trebuie să rămână și-un capăt de care specialistul să dea, ca enigma, astfel, să rămână enigmă. Și când fetița l-a întrebat pe filosof unde este drobul de sare despre care se spune că stă în spatele întregului motiv al venirii sale cam pe unde ar fi trebuit să fie casa fetiței, domnul X a răspuns că este o enigmă căreia încă nu i-a dat de capăt. Mai multe fetița nu a mai întrebat pentru că, între timp, îi apăruse casa și se așezase deja cumințică în locul ei, la vremea drobului de sare, dar altul, dar altul. În sfârșit, din prea multele amănunte care-l fac pe domnul X filosoful care este, mai rămâne și povestea cu laleaua de plastic, pe care o purta în singurul buzunar neumplut cu peticele căzute de la salopetă, căreia, de la atât purtat, i se scursese tot petrolul din ea și murise și-l omorâse și pe filosof și de aceea i se spunea și mortist amator, dacă nici nu băgă de seamă când, până la inventarierea tuturor particularităților sale, muri de plictiseală, probabil.

Patrick Calinescu