Liana Mânzat

 


SUPER NOVA

îmi aduc aminte de tristețe
de-un cimitir de cuvinte greșite
priviri neprivite, izolare
și foșnet rece de priviri strâmbe, stinse
de suflete pierdute în priviri secrete

din locul încâlcit de scaieți numit nicăieri
îmi iau rămas bun
de la alchimia atâtor fapte și lucruri sublime
devenite prin nu știu ce cosmic mister
de prisos
nu era rău, nu e bine
plătisem totul cu generozitate
(și cu ce îmi stătea la îndemână)
iar de-aruncat peste bord nu rămăsese nimic

și-așa, de-acum (deși nu știu lumină)
nu-mi mai acopăr ochii
la capăt și la-nceput de planete
lumină sunt eu

 

Liana Mânzat