Ștefan Peca

stefan@hero.com

[alternative]


4. Și Joyce

Peca și Joyce așezați în două fotolii confortabile, trăgând fără grabă din două țigări de foi discrete și discutând în surdină. Cu cealaltă mână, înfiptă adânc în pantaloni, amândoi execută mișcări circulare, în timp ce la televizorul din planul îndepărtat este difuzat un  film pornografic numai cu personaje feminine. Joyce e oarecum plăcut surprins de inventarea televizorului și a VCR-ului, respectiv de conlucrarea armonioasă a celor două.

Peca:

 ...și-au început să râdă cu toții, de parcă gluma era una reușită. Să fiu al dracului dacă mai înțeleg ce se întâmplă cu lumea în ziua de azi. Lucrătorii de la centrul de deșeuri radioactive nu fac diferența între umorul de bună calitate și povestirile haioase dar fără nici o aluzie răuvoitoare sau deschideri spre umorul negru.

Joyce (urmărind cu satisfacție crescândă imaginile curgătoare):

Nici n-ai putea să ai mai multă dreptate.

Peca:

Adică, mai înțeleg, te îmbeți criță și, ce mai, se întâmplă, te culci cu propria soră. Ei bine, atunci când cineva povestește o astfel de întâmplare, bunadispoziție e inevitabilă. Însă o istorie cu un individ care intră la frizer și este în cele din urmă decapitat rămâne aproape indiferentă, și riști chiar să fii acuzat de lipsă de originalitate...

Joyce (absorbit):

Cum să nu...propria soră...cui nu i se poate întâmpla?

Peca:

James, prietene, ce pot să mai zic, lumea e de căcat, parcă au înnebunit cu toții. Știu, îmi vei spune că lucrurile nu s-au schimbat semnificativ în decursul istoriei, dar să fiu al naibii dacă mai rabd mult. Cât să mai așteptăm? Îți spun, dacă nu se întâmplă nimic în curând, s-ar putea să o iau razna, cine știe la ce acte alternativ-umane voi recurge, fir-ar să fie...

Joyce (în culmea atenției):

Da, lumea e de căcat, e de căcat...și mai ales pornografia...de tot căcatul...

Peca:

Probabil voi fi acuzat de superficialitate în gândire, dar ce îmi pasă, cred că o să-mi bag pula în toată lumea până la urmă...Voi fi în sfârșit liber...

Joyce (frecând din ce în ce mai tare, aproape de extaz):

Și eu mi-am băgat-o, de atâtea ori. În artă, în literatură, în Irlanda, în religie, în tot ce mișcă, ce s-o mai lungim...

Peca:

Uite, tu măcar ești un geniu. Te simți probabil împăcat cu tine însuți.

Joyce (dându-și drumul într-un oftat prelung):

Mai mult decât împăcat...(ia o pauză și trage vârtos din țigara de foi) Ștefan, prietene, totul a fost scris. Asta e, la urma urmelor. Partea bună a lucrurilor știi însă care e?

Peca:

Aș putea să ghicesc...

Joyce (întrerupându-l brutal pe Peca):

Totul a fost scris de mine, ha, ha, ha...(îl bate pe umăr pe Peca)

Peca (printre dinți):

A trebuit tu să publici cartea aia și să te culci cu timpul ca noi ăștia care au deschis ochii mai târziu să rămânem cu ea în mână.

Joyce:

C’est la vie, mon ami!

Pentru câteva clipe, gânduri criminale traversează creierul lui Peca. Se poate observa cum strânge mânerul unui cuțit în mâna dreaptă, ridicându-l încet în direcția lui Joyce. Se răzgândește însă, umbrit de o evidentă resemnare, în timp ce dă drumul cuțitului care face un zgomot considerabil.

Joyce:

Ce-a fost asta?

Peca:

Nimic, prietene. Poate doar felul în care am realizat că ai dreptate. (O scurtă pauză) Știi ceva, James? Te iubesc, omule.

Tăcere. Cei doi trag liniștiți din țigarile de foi, în timp ce privesc la televizor,   trecându-și mâna prin pantaloni.