Ștefan Caraman

TREI STARTURI RATATE

Din volumul TREI STARTURI RATATE, Ed. Regală, 1999

 

I

            În ultima vreme Rudi își pierdea tot mai multe ore în gară, urmărind sosirea și plecarea trenurilor. Există mulți indivizi în lume care își consumă timpul astfel – holbîndu-se la respirația greoaie a garniturilor, inhalînd călători de undeva și exhalîndu-i altundeva, fără nici o logică, aproape fără sens dar, poate și tocmai de aceea, cu atîta farmec. Numai că Rudi nu era unul dintre aceștia; pe el nu îl interesau persoanele care intrau în oraș, aducînd cu sine aerul altor locuri în care sigur pulsa o viață. Sau în care pulsa aceeași viață, dar în cu totul alt mod. Și tot atît de sigur.

            Aceștia treceau prin fața lui la fel de neînsemnați ca și orele petrecute pe terasă, în compania acelorași chifteluțe de pește, a vinului alb de Sarica și a lui Titi, ori ca vîntul uscat ce bătea prin aceste locuri.

            Nu îl interesau nici concetățenii grăbiți să părăsească orașul măcar pentru cîteva zile, sau săptămîni, evoluînd tandru pe valul unei evadări iluzorii ce avea să-i aducă – inevitabil – înapoi.

            Pe Rudi nu îl prea mai interesa nimic.

            Un fum apăsător invadase spațiul camerei. Copilul începu să plîngă, motiv pentru care fu pocnit peste față. Tăcu. Abia apoi fu întrebut ce are. Tîrziu – deja se scăpase. O a doua palmă peste fața și începu din nou să plîngă. De data aceasta nu îl mai băgă nimeni în seamă.  Copilul plîngea.

            În cealaltă parte a încăperii, peste cele două scaune răsturnate și masa golită cît se poate de brutal de bunătăți, Marcel îngîna un cîntec, acompaniindu-se cu o chitară rece, aproape acordată. Era un blues trist, despre petrecerile pe care le făcea cîndva, nu demult, în tinerețe, despre fetele pe care le iubise, despre fetele care îl iubiseră, despre bancul cu Vasilică Buze Reci, despre țara lui de adopție, cît de răi sînt oamenii acolo, cît de bogați…

            Cele două femei de lîngă ușă fumau. Pur și simplu fumau. Erau femei și toată lumea trebuia să știe lucrul acesta. Priveau mat întreaga cameră, mișcările dezarticulate, sunetele asemenea. Nu le scăpa nimic, mai puțin copilul care plîngea gînditor. O făcea atît de frumos…

            Rudi intră pe ușă în momentul în care Marcel evoca, cu un tragism ușor teatral, dar credibil avînd în vedere lacrima din colțul ochiului stîng și scrumul de țigară din paharul cu vin, ziua în care bunica lui i-a agățat o chitară veche de gît și i-a spus, “cîntă!” Și de atunci a tot cîntat. Asta făcea și în momentul în care Rudi a intrat pe ușă, ținînd în mîna dreaptă o sacoșă plină cu sticle. Este posibil să fi spus, “am venit”, dar cu siguranță nu i-a răspuns nimeni. Era tîrziu. Așa gîndea și Rudi.

            “Poate că ar trebui să plec”, și-a mai spus. Din cauza condițiilor vitrege unei meditații consistente, tot în gînd. N-a plecat.

            Mai întîi ceapă, apoi ridichii de lună, niște legături de leuștean și, deodată, scările tribunalului municipal. Pe care le cobora ușor grăbită Cristiana. Arbora o atitudine solemnă și, pentru cîteva clipe, piața, plasată exact peste drum, își pierdu suflul. Unele legume apucară să se vestejească. Altele nu. Prețul merelor crescu uimitor. Așa de solemn cobora scările Cristiana. Rudi nu era mai impresionat ca altă dată, semn că mai păstra pentru această femeie sentimente. Probabil frumoase.  Dumnezeu știe ce sentimente păstra ea pentru Rudi, fiind recunoscută pentru opulența firii sale risipitoare.

            Așadar din nou Cristiana, coborînd scările, iar Rudi la baza lor, așteptînd. Ea i-a zîmbit, el a răspuns tot cu un zîmbet, dar interesat. Apoi, ea a urcat în automobilul de lux, el i-a întors spatele într-un mod firesc – mergea, de fapt, în direcția opusă. În urma ei, un parfum discret, de proveniență străină. În urma lui, disperată, o întrebare – “Eu… cînd?” Întrebarea, curajoasă, se parfumă candid și parcă nu mai era atît de disperată. Ba chiar aștepta un răspuns.

            Rudi își rezemă trupul de speteaza scaunului. Își aprinse o țigară. Numără pînă la 15 și spuse, “intră!”. Ușa se deschise șovăitor, împinsă de un individ șovăitor. Puțin chel, puțin matur, fără un deget. Rudi îl pofti să se așeze. Clientul șovăi din nou, de data aceasta pe bună dreptate – în birou nu se găsea decît un scaun dar acela era deja ocupat. Invitația nu fu reînnoită.

            Pe client îl chema Victor și nu dorea altceva decît un împrumut. Pe termen mediu. Nimic nu-l plictisea mai mult pe Rudi decît bărbații cu chelie, pe care îi chema Victor și care solicitau credite pe termen mediu. Și, cu toate acestea, era nevoit să suporte.

Firma individului prezenta o bonitate bună. Dacă ar fi fost poem, ar fi intrat cu siguranță într-o antologie îngrijită de un critic mediu. La acest gînd Rudi zîmbi – literatura cu literatura, afacerile cu afacerile. Îi spuse clientului: “Veniți mîine dimineață. Și nu uitați fluxul de numerar și B.V.C.-ul.” Ușa se închise ferm, optimist. Rudi își mai aprinse o țigară. Un B.V.C. era pe cale de a se naște.

Era singura masă ocupată din local. Iar Titi se opri exact în dreptul ei. “Dai o vodca?” Rudi comandă o vodcă și continuă să înfulece. Chifteluțe din pește și vin de Sarica. De cîteva minute și Titi. Între doua chifteluțe, îl întrebă “ce faci?” Erau chifteluțele doi și trei. Răspunsul veni imediat la jumătatea celei de-a treia, “bine, beau vodcă.” “A-ha!” și a patra chifteluță tremura deja de groază. Apoi Titi îl informă că avea de gînd să-l dea jos pe Tolea. La ultima plecare în Iugoslavia, îl lăsase acasă. Asta însemna că era un șef incompetent. Cultura locală nu avea nevoie de asemenea oameni. “Și pe cine aveți de gînd să numiți?”

“Te bagi?” A cincea chifteluță rămase în farfurie. Respira ușurată.

Rudi în apartamentul lui. Într-adevăr cochet. Banda de magnetofon se derula într-o parte pentru a se rula în cealaltă. Între aceste două procese simple, un jazz desuet comis de o trompetă. Probabil Tomas Stanko. Sau mai bine nu – Don Cherry. Rudi moțăia în ritmul muzicii. Care tocmai în acel moment, se întîmpla să se piardă. Un apartament gol, o muzică acompaniind discret disoluția. Rudi încercînd să-și închipuie ce se întîmplă. Cîteodată. Cu el.

Nu se întîmpla des să-l sune Cristiana. De fapt, era pentru prima dată. Îl invitase. Acum avea să-i spună totul. Deși era puțin cam tîrziu. Interesul pentru ea începuse să pălească. Asta cam din momentul în care Vasile începuse, din nou, să îi facă curte. Iar Rudi nu era un luptător. Nu reușea niciodată să considere necesar.

“Tu, Cristiana, ești o femeie bogată și frumoasă, ce vrei?” Așa îi spuse Rudi – nici nu închisese bine ușa. Ușile capitonate se închid întotdeauna cu greutate. Cea a biroului Cristianei nu constituia o excepție…

“Mă gîndeam… mă gîndeam că poate ar trebui să-ți acord mai multă atenție.” Dacă l-ar fi chemat Vasile, Rudi ar fi trebuit să spună pasionat că nici nu mai știe de cînd aștepta un asemenea semn divin. Dacă nu l-ar fi chemat Vasile și ar fi rămas doar simplu Rudi, ar fi trebuit să îi spună că e prea tîrziu. Pentru că era prea tîrziu. Însă doar tăcu.

“Taci?” Rudi răspunse, “tac.” “Vino la mine deseară.” “De ce?” întrebă Rudi. De parcă nu știa. “Ca să ne distrăm.” Era prea simplu. Rudi ceru un pahar cu apă. Apoi mai ceru unul. Cristiana îi reproșă, într-un tîrziu, nedelicatețea. Rudi respiră ușurat. Brusc îi dispăru și setea.

Ultimul proiect al lui Titi era acela de a scoate o revistă culturală. Multă poezie, proză, cîteva comentarii critice, poate și eseu. Vechiul proiect care viza înființarea unei trupe profesioniste de teatru tocmai căzuse. Și numai pentru că fusese proiectul lui Titi. Rudi fusese desemnat directorul revistei. Prin grația și puterea aceluiași Titi.

Finanțarea avea să fie asigurată de Tolea, distribuția de o firmă specializată, iar promovarea prin presa locală scrisă. Presa scrisă locală se compunea din două cotidiene care apăreau săptămînal. Și nu le cumpăra nimeni.

Planul se încheia perfect în capul lui Titi. Care avea o formă nu tocmai regulată. Iar de cînd purta și barbă, chiar dizgrațioasă.

Directorul revistei fu invitat să dea o vodcă. În noua sa calitate.

Rudi plăti și plecă. Revista căzuse, dar din ruinele ei se ridica un proiect absolut măreț – un cor unic al tuturor etniilor din regiune. În jur de opt. Cu acest cor special urmau să fie cucerite, în ordine: Europa, Asia, Americile, Australia și, într-un tîrziu, și Roamânia. Se căuta doar un dirijor.

Era deja al șaselea chef din februarie. Și ultimul. Marcel avea să se întoarcă în țara sa de adopție, unde îl aștepta o soție catolică și un copil bilingv. Din acest motiv îl traversa un stress rebel, ceea ce făcea ca pe alocuri blues-ul să capete accente patetice. Odată cu el se întristă și Vasile, dar cu o idee mai mult. Plîngea direct din inimă și consuma direct din sticlă. Uneori înjura. Alteori îl pocnea pe Rudi peste bot. El era singurul vinovat. Și numai cînd Vasile se întrista cu vodcă. Cheful decurgea lent, fără incidente, pauză sau femei. Spre dimineață apăru și Titi, dar dispăru instantaneu. Nimeni nu a știut dacă s-a întîmplat cu adevărat sau doar li s-a părut.

Iar cînd Rudi începu să-și plimbe degetele peste corzile obosite ale chitării, soarele tocmai catadicsea să se ridice la orizont. Marcel adormise, zîmbind strîmb. Probabil că puștoaica lui de peste mări tocmai i se cățăra pe umeri. Îl trăgea de nas.

Vasile nu apucase încă să vomite, dar procedurile erau deja demarate. Rudi cînta. Fără să știe. Ca întotdeauna în asemenea momente, se întreba dacă nu cumva ar fi bine să plece. Nu pleca.

Cu o seară înainte, Rudi băuse fără măsură. Nu cu Titi, ci cu Vasile. Acesta din urmă conchise că venise vremea ca și Rudi să se aleagă cu un portret executat de cel mai interesant artist plastic al orașului. În viziunea lui Vasile, cel mai interesant artist plastic al orașului era acela care nu reușea să vîndă nici o lucrare într-un anumit interval de timp. Ei bine, el bătea toate recordurile.

Prima tușă fu trasă la orele 17,30 iar ultima după cinci ore, răstimp în care fură consumate trei coli 40/60 marca ARCHE, o cutie cu mine pastel CARRE, trei jumătăți de votcă și două pachete de țigări fără filtru, din care o treime și fără tutun. În total, un portret de care nu fură mulțumiți nici artistul nici Rudi. Pe protretul lui dormi Rudi toată noaptea. Printr-o ciudată coincidență, capul lui natural se odihnise exact pe capul din desen. Un ochi străin și rece cu greu ar fi putut trasa o linie de demarcație între original și sosia sa moartă. La ora aceea, totuși, era aproape la fel de greu să poți găsi un asemenea ochi. În plus, Rudi își spălă temeinic fața. Apoi spălă și portretul și îl aruncă la gunoi. Hîrtia mototolită arăta groazic. Ca o zi ratată.

Cristiana mergea strîns lipită de Titi. Insultător de strîns. În plină zi, în plină stradă. Pe care, întîmplător sau nu, rula și Rudi. Fiecare salută în felul său. Rudi ridică mîna la cozorocul unei șepci militare rusești ipotetice. Titi îi arătă degetul din mijlocul palmei stîngi. Cristiana îl sărută pe Titi. Direct pe lobul urechii.

În mod normal, după, ar fi trebuit să se depășească. Ceva, însă, le blocase aparatul locomotor. Așadar erau obligați să se privească. “Ce mai faceți voi?”, încercă Rudi, deși întîlnea pentru prima oară această formație. “Noi ne iubim”, ciripi Cristiana și, pentru o secundă, dar numai pentru una, îi apăru în spate o pereche de aripi violent colorate. “Mergem la o votca?”, spuse și Titi.

Sincer.

“Hai să fugim de aici! Să fugim pînă nu ne înghit ăștia!” striga Rudi în sinea lui. Și nu peste multă vreme striga de-a dreptul în sinea lui Titi, care îl mesteca absent.

Rudi stătea tolănit într-un fotoliu, pe balconul apartamentului său cochet. Privea luna. În seara aceea nimerise a fi plină ochi. Prin preajma ei, doi – trei nori mai isteți își făceau de lucru dar fără nici o șansă. Rudi se gîndi că ar fi fost minunat dacă ar fi putut emigra pe Lună. Ar fi rezolvat ușor cu vizele, cunoștea suficientă lume. Apoi își aminti că citise recent un anunț pe ultima pagină a unui cotidian local. Anunțul spunea că din lips unui număr minim de călători, trenul spre Lună fusese suspendat. Cei doi – trei nori se refugiară îngroziți – îi fugărea o eclipsă.

Copil fiind, lui Rudi îi plăcea să se joace de unul singur. Avea mașinuțe, avea joc LEGO, avea și pistoale. Era un puști ascultător, cu dragoste de carte și frică de fetițe – îl inhibau. Abia la 13 ani reușise să aibă prima prietenă și pe care nu o sărută decît la despărțire – pe nas.

A doua fu interesată de persoana lui abia în anul II de liceu și numai pentru faptul că tatăl său avea mașină străină. El îi vorbea de stele, ea îi răspundea claxonînd. El o mîngîia pe creștet, ea se culca cu babacul. Pe bancheta din spate. O iubire imposibilă, finalmente.

Tot tîrziu s-a îndrăgostit de Cristiana. Devenise deja băiat mare și se bucura de un oarecare succes. În plus, cîștiga bine. Nu i-a folosit la nimic.

Ca să ajungă la birou îi trebuiau numai trei sferturi de oră. Se cam plictisise să le consume zilnic astfel. De cîțiva ani buni. Și nu era singurul motiv. Totul devenise monoton: joaca cu Cristiana, chefurile de la Vasile, Titi, apartamentul cochet, Mădălina – fata de la balconul de peste drum care uita mereu fereastra deschisă atunci cînd se dezbrăca. Îi crescuse fundul, se tunsese scurt și își vopsise părul. Iar sînii păreau tot mai lăsați.

Din bucăți sîngerii se înfiripă gîndul că poate ar trebui să plece. Definitiv. Într-un oraș mai mare, cu mai mulți oameni diferiți, cu multe posibilități și puține momente de respiro – să nu se plictisească. Simțea nevoia să se sufoce. Cunoștea cîțiva oameni acolo, chiar în capitală. Putea scrie la un ziar, putea lucra la secretariatul unui teatru particular, o bancă dispusă să-l angajeze. Doamne, cîte posibilități! Se mira pînă și Rudi. Zîmbi larg, suficient, dar zîmbetul îi îngheță pe buze. De atunci lumea a început să-l suspecteze că e fericit.

Cum a cunoscut-o pe Cristiana. El acorda împrumuturi, iar ea le solicita. Și le obținea. El era obligat să-i verifice periodic documentele contabile. Așa s-a născut dragostea lui pentru Cristiana. Care se întîmpla să fie o femeie foarte frumoasă. Dintre facturi și chitanțe fiscale, dintre N.I.R.-uri și contracte, dintre registre de casă și jurnale de încasări și plăți, așa s-a născut dragostea lui Rudi pentru Cristiana.

Ea nu îl iubea. Nu mai iubea pe nimeni, demult, așa cum procedează toate femeile frumoase. Totuși, Rudi era un individ care o interesa. Puțin timid, puțin simpatic, pe deasupra și puțin artist. Poate și viril. Un fel de unicat în micul oraș. Își puse în cap să-i ofere cîndva o noapte întreagă. Nu își închipui nici o secundă că avea să fie refuzată.

Rudi trăia din plin sentimentul ratării, dar nu în fiecare zi. Îl apuca de regulă luni noaptea și abia miercuri la prînz abia mai apuca să comită cîte un banc la care, e adevărat, nu rîdea nimeni.

Era un sentiment puternic și îi provoca multe neplăceri. Printre care, gura i se umplea de afte, iar genunchii căpătau un aspect piramidal – îl dureau groaznic. Erau momente cînd îi venea să se sinucidă. Ba chiar, de cîteva ori, reuși să monteze un ștreang, în sufragerie, în fața televizorului. Dar:

1.      funia se dovedea întotdeauna prea lungă;

2.      nu se plictisea încă la programul de știri;

3.      îl apuca brusc senzația de foame.

Abandona. Hotăra că nu mai avea nici o șansă. Întîmpina greutăți căutînd-o.

Soarele îi bătea direct în cap. Pe fiecare în parte. Titi tocmai înlocuise un proiect cu altul. Interesant era că fiecare proiect era mai valoros decît precedentul. Și tot așa. Unde avea să se termine totul?

Rudi plimba chifteluțele prin farfurie. Uneori pe fața de masă. Semn că nu prea avea chef de Titi. Dar de Titi nu se putea scăpa așa ușor. Mai bine îi dădeai o votcă. Rudi îi plătise deja două. “Mai vrei una?”, îl întrebă într-un fel de virtute a inerției.

“Nu”, i-a răspuns acesta cu fermitate, “începînd de astăzi nu mai primesc de băut; îmi voi cumpăra singur.” Rudi se miră teribil. Brusc i se făcu foame. “Dar ce s-a întîmplat?”, întrebă abia după ce Titi se ridica să plece. O furtuna magnetică colosală tocmai răvășa suprafața soarelui. “Nu știu nici eu; vreo furtună magnetică.” Rudi izbucni în rîs. Dar tăcu imediat.

Visa că într-o noapte o iubise pe Cristiana atît de mult încît Luna roșise pînă la incandescență și, pentru prima dată, dezvălui lumii fața sa nevăzută. E adevărat, era mult mai frumoasă. Dimineața, pași panicați străbăteau strada într-un singur sens, lăsînd în urmă sunete dezacordate. De la fereastră, cei doi îndrăgostiți priveau la lumea care se înghesuia la poarta unei biserici apărute ca din pămînt, sau ca din cer. “Apocalipsa!”, striga cîte unul arătînd acuzator cu degetul.

Au deschis larg fereastra șa așa frumoși și goi și-au dat drumul în eter. Lumea amuțită privea plutirea ireală a doi îngeri cărora le lipseau aripile. La intervale egale de timp pierdeau din înălțime.

Între etajul I și parter se trezi și Rudi. Spuse, “nasol” și se buluci spre balcon.

Expoziția personală a lui Vasile a fost considerată evenimentul anului. Bine, era și singurul. De data aceasta tema era “Portrete de insecte domestice.” Nimeni nu picta insecte așa cum o făcea Vasile. În lucrările lui hiperrealiste, totul părea hiperrealist. Motiv pentru care, printre invitați, puteau fi văzute mișcîndu-se dezinvolt cîteva perechi de furnici gomoase, trei purici cam nătăfleți, cîteva căpușe puse pe șotii și un grup de ploșnițe de grîu prăfuite - tocmai veniseră de la cîmp. Acestea din urmă mimau oboseala deși toată lumea știe că ploșnița de grîu este un parazit notoriu.

Luă cuvîntul mai întîi primarul, recunoscut pentru gustul său pentru artă. Mai ales cea culinară. Discursul său fu, ca de obicei, unul solemn dar plin de promisiuni plăcute. Unele credibile, cele mai multe nu.  Atunci cînd se apucă să promită solemn că el va aduce personal primul pian de concert din oraș, una dintre căpușe i se strecură după ureche și își înfipse cu putere colții în locul moale, plin cu sînge. Primarul o lovi din instinct, ucigînd-o. Gestul său nu scăpă privirilor. Oamenii începură să rîdă. Insectele, însă, protestară in corpore. Se născu o mică busculadă dar care fu rapid curmată de promisiunea primarului că va interzice comercianților desfacerea către populație a insecticidelor.

Apoi vorbi unul dintre purici. El nu promise nimic dar milită pentru o conciliere definitivă între oameni și insecte. În final, fu aplaudat de către reprezentanții ambelor specii și toți se repeziră la masa cu bunătăți.

Ca de obicei, Vasile nu vîndu nici o lucrare.

            La bancă lucurile mergeau din ce în ce mai prost. Cuvîntul „concediere” își făcea tot mai cunoscută prezența pe holurile instituției, tropăind amenințător și lăsînd în urmă mici norișori de praf.

            Rudi își studia profilul într-o oglindă, de obicei foarte bine ascunsă într-unul dintre sertarele biroului, sub un ziar. Fața lui era compatibilă cu cea dintr-un carnet de șomer, dar descoperirea nu-l descumpăni. El oricum avea să plece. Le va arăta el lor. Vor scrie ziarele, posturile de radio (de fapt, singurul) se vor încinge, iar televiziunea va umbla după el în limbă. Erau papile gustative care urlau deja de groază. Totul era doar o chestiune de timp.

            Se cam săturase. El vedea lucrurile într-un fel; cei cu drept de semnătură altfel. Clasic. Singura problemă era aceea dacă avea să se despartă de ceilalți în termeni amiabili sau urma să facă un scandal monstru pe motive care nici nu mai contau. Dar, după cum se știe, așa revoluțiile își devorează liderii, tot așa și scandalurile își înghit cauzele. Se va gîndi și la asta.

            Cineva bătea la ușă. În mod cu totul și cu totul fatal era Victor. Solicita renegocierea termenelor de plată. Rudi îi zîmbi macabru. Iar Victor behăi tandru.

            Telefonul suna deja cu insistență. În curînd și enervant. Abia apoi îl ridică Vasile. Îl ridică este puțin spus pentru că pur și simplu receptorul fu catapultat cu un șut – de adevărat maestru al fotbalului – direct în urechea internă. Și rămase înfipt acolo atîta vreme cît Vasile vorbi. Ba chiar și după aceea.

            Era Titi. La al treilea apel în aceeași dimineață ternă de duminică. Acesta nu înțelegea cum pictorul refuza să ia parte la cel mai simplu dar și cel mai curajos proiect, care îi picase pe creier tocmai cînd Cristiana îl anunțase că își bătuse joc de el.

            Succesul mediatic era garantat – un cetățean smuls cu forța din locașul său intim, tîrît pe scări și la urmă înghesuit într-o cușcă ce avea să fie plimbată prin centrul orașului. Însoțită doar de polițiști pensionari surdo-muți. De „Ziua Porților Deschise”. Astfel, lumea trebuia să fie avertizată cu privire la pericolele care o pîndesc exact cînd totul pare a fi în siguranță. Un fel de Titanic dar fără iceberg.

            „Și dacă ne dă în judecată?”

            „Nu contează. Asta va dovedi că nu este un om liber; că, în realitate, liniștea și securitatea lui personală nu-i mai stau în putere ci în mîinile unor instanțe incerte, străine.”

            „Să vezi ce sigur se va simți atunci cînd îi vei îndesa în buzunare cîteva zeci de milioane; asta ca să nu mai spun că te-ar putea paște bulăul.”

            „Sînt un om liber, îmi asum riscul.”

            „Te-ai gîndit la cineva anume?”

            Vasile avu brusc senzația că îl mînca în fund. Iar, într-un tîrziu, telefonul fu trîntit cu precizie de podea. Cu tot cu ureche.

            Undeva în cartierul E3, Rudi se întorcea pe partea cealaltă, dar fără ca somnul lui să se bucure de mierea dimineții. Pe față îi clocea o grimasă urîtă, trădînd un vis kafkian.

            Orașul avea o populație de aproximativ 80.000 de capete. Și cîteva suflete. Toate vii. Deși era înconjurat de ape, nu era un oraș de pescari. Deși avea un combinat metalurgic, două fabrici de confecții și una de mici ambarcațiuni, nu era un oraș muncitoresc. Și deși era oraș, nu era locuit de orășeni.

            Totuși, majoritatea locuitorilor avea o ocupație, iar cine nu avea își putea găsi cu ușurință una.

            Era, într-adevăr, un oraș greu de catalogat. Un singur lucru se poate afirma cu certitudine în legătură cu acesta – locuindu-l, aveai permanenta senzație că nu ai ce căuta acolo.

            Hotărîrea fu luată într-o singură clipă, sub duș. Atunci cînd apa caldă muri prematur. Nu se mai putea continua astfel. Rudi se șterse febril – îi era frig. Apoi, pe canapeaua cu colțul ros, deschise un geamantan de carton. Gura acestuia începu să înghită de-a valma : chiloți, ciorapi, cămăși, prosoape, șampon, săpun, trusa de bărbierit, fotografia cu tata și mama sub teiul lui Eminescu, cuțitul de bucătărie. Restul, data viitoare. Clack! Clack! Făcură încuietorile; era rîndul lor să fie nervoase.

            Rudi se îmbrăcă în grabă; putea prinde trenul de seară. Dimineața ajungea în capitală, pînă la prînz se stabilea provizoriu la Bodo, seara dădea cîteva telefoane, iar a treia zi putea merge la lucru.

            Telefonul începu să sune previzibil. Rudi trînti geamantanul și se întrebă dacă era cazul să răspundă. Nu era dar răspunse. Bodo îl anunța că se retrage la țară prin căsătorie. Valiza rămase trîntită. La fel și Rudi. Ca printr-o minune, apa caldă țîria din nou.

            O întîlni absolut întîmplător în fața statuii lui Mircea. Călare. Avea o față tristă care cerea compasiune. Și Rudi i-o dădu. Din puținul său. În jur de opt-nouă ore, la ea acasă, în pat.

            „Unele lucruri sînt așa de simple...”, filosofă Cristiana.

            „Iar altele așa de complicate...”, contrafilosofă Rudi. Scrumul căzu pe ciorapul femeii, lîngă pata de ruj.

            „M-aș fi putut îndrăgosti de tine; sau... poate chiar am fost”, cochetă Cristiana cu o mărturisire șchioapă.

            „Niciodată nu e prea tîrziu”, cită și Rudi un vechi proverb românesc. De aceea și păgubos.

            „ De data aceasta, da; m-am hotărît să plec.” Liniile feței ei deveniră pătrate. Mîngîindu-le, Rudi își umplu instantaneu palmele cu răni urîte, pline de sînge. Dar durerea fu repede depășită de uimire. „Nu se poate! Unde ?” Cristiana desenă în eter o hartă și începu să-l plimbe prin toată lumea. Văzură împreună Parisul, văzură și Haga. Vizitară muzee celebre și locuri nemaiîntîlnite. Iar, mai tîrziu, cînd forța imaginației se mai estompă, se mulțumiră doar cu Capitala. Ea patronînd o celebră galerie de artă, el apucîndu-se serios de scris.

            „Știi ce e curios?”, o întrebă Rudi, pregătindu-se să-i dezvăluie propriul lui plan de evadare. Numai că pe ea nu o interesa ce e curios. Își trase chiloții și se adăposti în baie.

            Nici ei nu îi plăceau despărțirile.

            Nu mai era nici un secret pentru nimeni că Rudi se pregătea să plece. Unii prieteni îl încurajau. Alții îl sfătuiau să rămînă. Normal. Meditînd la acest pas, Rudi aștepta să i se răcească chifteluțele. Și să apară Titi. Apoi chifteluțele se răciră. Rudi încetă să mai mediteze și le mîncă. Titi întîrzia. Așa că se ridică de la masă și, alegînd un aer afectat, părăsi terasa. În urma sa ospătarul scutura plictisit cu un ștergar fața de masă. De departe, însă, părea că flutură o eșarfă. De bun rămas.

            În seara plecării fu surprins să-l găsească în gară pe Vasile. Așezat strategic între cele două linii, în fața unui șevalet. Picta în draci. Rudi ezită mult pînă să-l facă atent. Poate îi era puțin teamă. Curiozitatea învinse pînă la urmă și o mînă de greutate medie poposi pe umărul lui Vasile. „În sfîrșit”, spuse acesta. Și așeză o pată de lumină pe nasul unui personaj. O mulțime de întrebări căzură brusc în groapa comună a întrebărilor și acolo putreziră. „Nu ești singurul care vrea să plece”, continuă acesta și, dintr-o dată, Rudi îl văzu pe pictor altfel. De jos în sus.

            Rudi se așeză în tăcere lîngă artist. Acesta picta și vorbea. Așa cum nu o mai făcuse niciodată. Din cînd în cînd era întrerupt de șuieratul unei locomotive care se pregătea de plecare. Curios, în seara aceea toate locomotivele plecau. Pentru totdeauna.

            Se întunecase de-a binelea cînd plecară Vasile și Rudi, în sens opus. Iar chestia asta, poate pentru prima oară, le făcea o plăcere nebună.

Ștefan Caraman