Gelu Vlasin

DON QUIJOTE RĂTĂCITORUL
(4)


el greco toledanul

... poate că nici gândurile nu-mi mai aparțin sau poate e un chin spun spiridușii ghidușii înlănțuiți într-un dans muribund... stau și privesc cerul peste capetele cocorilor străpunși de ceața densă ... poate că nici bunurile nu-mi mai sunt bune... spun ca să sune ... spun ca să pot spune... săracul... duhul... sau poate sărac cu duhul... imagini răsturnate peste capetele proaspete ale skineri-lor autohtoni... sunt niște peoni în căutarea timpului pierdut... cum se mai pot lămuri lucrurile într-un cerc restrâns – cugetă OMUL DE LUT ... don quijote-l privește viclean... străbătând un  ocean mai atlantic sau chiar pacifist ... lamentări de rigoare, consolări pe măsură, tratamente preferențiale... drogomanul și-a cumpărat alt câine întrebându-se cu mirare cum s-a întâmplat întâmplarea... două perechi de ochi îl privesc indignate... albastrul strălucește intens... un fulger coboară... drogomanul începe să țipe ... que no quiero murir ... que no quiero murir... un iepure cu gâtul rupt îmi face semne să tac. Poate că nici timpul nu-mi mai aparține... „lasă, nu-i nimic, găsești o soluție... am încredere în tine... ” – lasă, nu-i nimic, o să-mi curăț dușmanii unul câte unul  - vociferează candida candidă... un praf alburiu învăluie misterul DOAMNELOR ÎN MOV . Nici dulcineea nu mai știe cum se topește marzapan-ul în gurile flămânde ale turismului nesătul... așa că ar fi mai bine să-mi iau geamantanul și să plec... sau poate că nici plecatul nu mai este o soluție viabilă... don quijote, don quijote... pe unde-o mai fii umblând rocinante cel viteaz ?! Dar sancho panza pe unde și-o mai fii odihnind oasele ?!... o pată verde întunecându-mă / o pată verde / ca un gândac nesătul / cuibărindu-se în mintea mea / o pată verde / scormonind, râcâind, holbându-se / la rănile din care / se scurge mustind / vinul păcătoaselor fapte / cu ochii bulbucați / mă înjunghie sălbăticiunea / o pată verde mai am / pe care aștept / s-o acopere toamna... cam poețilă nenea ăsta zis quijote – rostește o păpușă cu inima de porțelan verde... intrarea în muzeul El Greco din Toledo costă 2,40 euro... dar pentru studenți prețul este la jumătate... Domenikos Theotokopoulos – El Greco, s-a născut în insula Creta în anul 1541, pe care o abandonează la vârsta de 20 de ani. În jurul anului 1560 ajunge la Veneția unde cunoaște maniera de a picta a maeștrilor Tiziano și Tintoretto care își concentrau atenția asupra studiului culorilor și a luminii. După 10 ani, în 1570, pictorul călător El Greco poposește în Roma unde studiază opera lui Miguel Angel ( fapt ce avea să-l influențeze mai târziu în compozițiile spațiale ) dar în același timp nu abandonaează fascinantul colorit vebețian. În 1577 El Greco ajunge în Spania atras, precum alți mari artiști ai vremii, de opera construită în El Escorial de Felipe II dar mai ales pentru promisiunile făcute unor importante personalități din Toledo. Și astfel Toledo se convertește în noua sa patrie iar numele său rămâne unit pentru totdeauna cu acest oraș unde-și va dezvolta propria manieră de a picta. În operele lui El Greco predomină temele religioase dar în egală măsură este considerat un excelent  portretist. Moare în anul 1614 lăsând în urma sa importante lucrări, mare parte dintre ele putând fii admirate în Casa – Muzeu El Greco din Toledo. La parterul muzeului pot fii văzute picturi de El Greco dar și opere ale Școlii Spaniole din sec XVII, printre care picturi de Luis Tristan ( principalul discipol ) dar și  ale propiului fiu, Jorge Manuel Theotokopoulos. La etaj predomină impozante picturile celebre ale lui El Greco: El Apostolado, la Vista y Plano de Toledo și los Retratos de los hermanos Covarrubias. În aceeași sală poate fii admirată și una dintre cele mai importante lucrări: Las Lagrimas de San Pedro ( Lacrimile Sfântului Petru ), una dintre cele mai emoționante picturi religioase din toate timpurile. Impresia lăsată după vizitarea acestui muzeu este una de absolută emoție și uimire deopotrivă... Emoție în fața unui artist desăvârșit și uimire pentru o compoziție picturală de-a dreptul remarcabilă... don quijote rămâne mut, fără grai, fără puterea de-a mai rostii un cuvânt... se așează pe o băncuță din fața muzeului și rămâne așa, nemișcat, minute și minute în șir...   Lumina care vine de la răsărituri sau poate că lumina nu-i a noastră... don quijote urmărește fumul de țigară alunecător pe care-l savurează cuța... pe unde-o fii călătorind miși... la cort engles – denumirea codificată a gropilor de gunoi din spania – sau rătăcitor pe străzile înguste ale sătucului cabezamesada... pe-aici doar câțiva români s-au încumetat să ajungă. La o populație de 500 și ceva de locuitori supraviețuiesc și vreo 13 români... Pe pământurile secătuitei spanii agricultorii specialiști din estul sălbatec își petrec reumatismele consolidându-și păcatele unei existențe damnate... Cum poate să se numească altfel viața  unor bieți emigranți sin papeles  urmăriți de spectrul unei descinderi a poliției sau așteptând cu disperare o lege care să le reglementeze statutul juridic pe teritoriul spaniol... Tremurând prin frig și ploaie, spetindu-se muncind uneori în ritm sclavagist, lipsiți de drepturi și protejați doar de bunul Dumnezeu, fericiții emigranți visează cu ochii deschiși la o viață lipsită de grijile existenței de mâine... O căsuță – proprietate personală, o mașină – desigur la mâna a doua și eventual ceva bani puși deoparte – pentru zile negre !!! O fii mult ?! O fii puțin ?! Rămâne ca timpul să decidă acest lucru... Pentru că, de cele mai multe ori s-a adeverit proverbul că banii nu aduc fericirea ... dar, în același timp, cum poți să fii fericit când vezi în jurul tău atâta mizerie, atâta suferință și mai ales atâta sărăcie...

Gelu Vlasin