Radu Andrei Hora

Abluțiunea

Piesă într-un act

Persoanele:

ANDREI  VĂLENI

DAMIAN  PREOȚESCU

VECINA

(Nominalizare pentru „Piesa Anului 1995” la concursul UNITER, publicată în volumul „Piese Noi ‘95”, Editura UNITEXT, 1996)

 


O cameră mizeră, sărăcăcioasă; în mijlocul ei o masă în trei picioare, al patrulea fiind înlocuit de o ladă de aprozar veche, lângă care se află două scaune șchioape. Pe masă o farfurie pe care se află o bucată de brânză veche și o coajă de pâine în care se văd urmele mușcăturilor lacome; alături o sticlă de vin goală; în rest, masa este acoperită de hârtii, creioane, firimituri de pîine și brânză ca și de un bolovan sub care e presat un teanc de hârtii. Sub masă, resturi menajere, teancuri de cărți și reviste în dezordine, foi de manuscrise. În fundul camerei se găsește o somieră de lemn acoperită în așa fel de o pătură subțire, de parcă cineva tocmai ar fi dat-o la o parte să se scoale din pat. În dreapta somierei un dulăpior jos ca de spital pe care se află o sticlă de vin pe jumătate plină (goală), un prosop mare și jegos și o bucată de săpun aspru de casă; deasupra, agățat într-un cui, un lighean mare de tablă. În fața dulăpiorului, într-o rână, un fotoliu vechi și șubred. În stânga camera are două ferestre și o ușă (care nu se ține bine) ce se deschide într-un început de curte în care se zăresc obiecte cu diferite utilizări: o greblă, o scară, un hârdău, o stivă de țigle, ciocane, tablă, hârlețe, etc... Toate sunt tocite de vreme și folosință și sunt acoperite cu un strat subțire de gheață cu urme de zăpadă. Se aude vântul șuierând și viscolind fulgii rari.

Scena 1(Andrei)

Andrei stă în fotoliu, înfofolit până la gât într-o pătură, ținând în mâna dreaptă o cană de tablă din care ies aburi și în cealaltă niște foi scrise. Este bătrân, are un chip chinuit, plin de riduri, palid și expresiv, și doi ochi vioi jucând în dosul ochelarilor strâmbi și fără un braț pe care, din această cauză, este nevoit să-i salte din când în când mai sus pe nas printr-o strâmbătură ciudată a feței. Barba și părul îi sunt mari și în dezordine – se vede că nu s-a mai pieptănat de mult. Între buze ține un creion și uneori lasă cana în echilibru pe brațul fotoliului, apucă creionul și taie nervos, adăugând sau nu ceva pe foi.

ANDREI (mormăituri neînțelese în barbă): Da, da, da... Mda... Și aici e... bine... bun... Mmmm...

Nelăsând jos creionul apucă și soarbe neatent o înghițitură din cană. Se frige și cască gura mare scoțând limba.

ANDREI: Aaah!

Se uită la cană, apoi în cană, zgâlțîie ușor conținutul privind atent, se încruntă, dezgustat parcă de ce vede.

ANDREI: Beah! (aruncă conținutul pe podea, apoi aruncă și cana pe spate; apucă brutal sticla de vin de pe dulap și îi soarbe lacom conținutul, dintr-o răsuflare, lăsând să i se scurgă prin barbă un firișor roșiatic; se șterge satisfăcut cu dosul mîinii la gură) Aaaa! (sparge sticla de marginea dulapului și râde gros; gâtul sticlei cu care a rămas în mână i se îndreaptă spre beregată...) Hârșt! ( ...după care urmează drumul cănii; râde din nou și-și reia fluierând încetișor munca; la un moment dat începe să clănțăne din dinți, cuprins de frisoane. Se ridică, lăsând pătura să-i alunece de pe umeri, se apleacă și lasă jos, de o parte și de alta a fotoliului, creionul și hârtiile, printre alte resturi. Acum se poate observa că e îmbrăcat cu o flanelă veche, pantaloni de stofă lăbărțați și roși la fund și la genunchi; la gât, legată cu sfoară marinărească, poartă o cruciuliță ruginită de tablă. Contrar a ceea ce te așteptai privindu-i chipul el are un început de burtică. Își bagă ochelarii în buzunar și începe să țopăie dezinvolt pe și printre gunoaie, frecându-și brațele și palmele una de cealaltă, mormăind sacadat ceva, cum fac copiii când se numără la joc)

Scena 2 (Andrei, Vecina, Străinul)

În curte apare vecina care cotrobăie după ceva printre uneltele înghețate, de fapt apropiindu-se încet, tiptil de ușa moșului; dă însă peste o greblă care cade cu zgomot; se oprește înlemnită, cu mîinile la gură și-și continuă după o clipă drumul.

ANDREI (se oprește o clipă din țopăit, după care zâmbește dumirit): A... asta-i vecina... (își continuă încălzirea)

Vecina-și lipește urechea de ușă cu nestăvilită curiozitate. În curte apare Străinul, îmbrăcat bine, elegant, cu pardesiu cenușiu, baston, fular de mătase, cizme sclipitoare, mănuși de piele, căciulă de blană, ochelari negri pe fața impenetrabilă acoperită în partea ei inferioară de o barbă cenușie – înspicată serios cu fire albe – tunsă scurt.

VECINA (nu-l observă pe noul venit): Nu mai are mult...

Străinul se oprește la o distanță apreciabilă și tușește scurt; vecina se întoarce, îl măsoară speriată ca pe o vedenie și o ia la fugă, răsturnând totul în calea ei.

ANDREI (aude zgomote):Potolește-te, nu mai am mult și mă duc...

Străinul se ferește de o scară în cădere și, ajungând la ușă, ciocăne discret; la această atingere ușa scârțîie stând să se dărâme. Derutat, mirat, Andrei se repede și-și pune, cu un gest naiv de importanță, haina de la costum, peticită dar mai nouă, păstrând încă la butonieră o floare roșie de hârtie, haină ce atârna pe spătarul unuia din scaune.

ANDREI: Intră!

Scena 3 (Andrei, Străinul)

Străinul intră, dă să închidă la loc ușa care se prăbușește însă de tot. Contrariat, acesta o sprijină oarecum, puțin aplecată, de cadrul ușii și se întoarce spre gazdă. Viforul pare a sufla și mai tare.

STRĂINUL: Domnul Andrei Văleni?

ANDREI: (îl scrutează atent, puțin neliniștit): Da... Domnul...?

STRĂINUL: Arăți... Hm, a trecut atâta vreme... Te-ai schimbat... arăți așa de... altfel, ai îmbătrânit...

ANDREI (pleacă trist capul): Toți îmbătrânim... Vine o vreme... Și tu a... (își dă seama și se oprește; pare că observă abia atunci tonul melancolic și atitudinea umilă a vizitatorului, înviorându-se brusc și căpătând o alură teatrală) Domnul...?

STRĂINUL (își scoate lentilele fumurii): Nu mă recunoști?

ANDREI (își scoate ochelarii din buzunar punându-și-i pe nas; pare că-l studiază atent, din cap până-n picioare, apoi imitându-i tonul melancolic): A trecut atâta vreme...

STRĂINUL (își pipăie barba tulburat): M-am schimbat atât de mult?... A trecut atât de mult timp? (se apropie de Andrei scoțându-și căciula și aruncând-o pe pat)

ANDREI (e calm, ba chiar vesel): Mult timp! (pentru el) Nu purtai barbă pe vremea aceea...

STRĂINUL: Sunt Damian Preoțescu...

ANDREI (pare consternat, îngrozit): Nu se poate! Nu poate fi adevărat!

DAMIAN: Andrei, eu sunt!(se apropie și mai mult, deschizându-și rugător brațele)

ANDREI (puțin emoționat, strângându-și ochelarii): Nu-i adevărat! L-am cunoscut bine pe Damian, bunul meu prieten...

DAMIAN: Bunul tău prieten? (cu un început de speranță) Eu sunt... (ezitare) prietenul tău, fostul tău prieten... Eu sunt Damian Preoțescu...

ANDREI: Da’ce acuma nu-mi mai ești prieten?

DAMIAN: Deci recun...

ANDREI: Vreau să spun doar așa, dacă prin absurd, ai fi chiar Damian.

DAMIAN: Eu... Știi tu... Mda, chiar că...

ANDREI (vordind parcă mai liniștit): ...Că atunci chiar că-s lângă groapă... Au început să mă viziteze fantomele... Nu mai am mult (ridică brațele aclamând) și Cerul o să mă ia în paza Lui!

DAMIAN: ...Te rog... Sunt chiar eu, în carne și oase...

ANDREI (răspicat): Damian a murit de mult! Te rog să nu profanezi amintirea unui prieten drag!... Și Damian nu arăta așa, ca tine, în halul ăsta, el era om normal - și știu cum arăta, nu m-am ramolit chiar așa de mult! Era înalt – cam cât dumneata, și slab – nu ca dumneata... nu purta barbă, era blond, avea ochi albaștri și era atât de blând, de bun, de sincer, de... candid, chiar... Și avea un succes nebun la fete. Nu era ca tine. Era un copil.

DAMIAN: Cum a murit, Andrei?

ANDREI: Parcă ce mai contează... Niște prostii toate, pe lângă el...

DAMIAN: Andrei!

ANDREI: Nu contează...

DAMIAN: Andrei!

ANDREI (acuzator, își îndreaptă degetul către el cu un gest neterminat): Și știu și cine ești tu!

DAMIAN: Cine sunt eu?!

ANDREI: Simon Pora, marele scriitor!

DAMIAN (abătut): Marele scriitor! Da! Marele scriitor...

ANDREI: Ce, ai venit să-ți vizitezi atelierul de lucru? Și tu?... Știi, eu cinci luni m-am spetit, am muncit pe brânci la băcanul din colț, am cărat lăzi, ca să cumpăr cocioaba asta de la baba care-o locuia... Mi-ar fi lăsat-o oricum dar n-avea bani de coșciug... Da’am avut noroc... și ea a avut noroc... A murit chiar după ce-mplinisem suma... Mi-au rămas bani și de-o colivă... Și când te gândești că ea era chiar gazda noastră - a lui Damian și cu mine – de pe vremuri - ... Cândva și casa asta arăta cât de cât, altfel... Aici...

DAMIAN: Și chiar credeai că aici n-am să te găsesc? Credeai că-ți vei sfârși liniștit zilele, că vei dormi liniștit nopțile, cu manuscrisele pe masă, fără ca cioclii mei să mai dea buzna peste tine... Știai că-i trimit eu, nu-i așa?

ANDREI (zâmbind): Cine altcineva ar mai fi dat două parale pe hârțoagele unui condeier ratat și din ce în ce mai bătrân?

DAMIAN (întărâtat, cu febrilitatea perversă a unui criminal ce surprinde prima clipă de slăbiciune a victimei sale): Credeai c-ai scăpat de mine, așa-i?

ANDREI (blând, senin): Nu, nu credeam. Doar banii pot face orice, nu-i așa?... Dar de aici nu mai aveam de gând să mai plec – decât între patru scânduri, firește... Înainte de-a închide ochii trebuia să închid acest cerc... În acest loc părăginit a început povestea vieții mele... A vieților noastre, Damian.

DAMIAN: Eu... Andrei... (dă să-l îmbrățișeze dar vorbele ironice ale lui Andrei îl opresc la jumătatea gestului)

ANDREI (fără a-și părăsi aerul degajat și detașat): Ai venit personal să-ți ridici ultima capodoperă? (se duce și ridică de sub masă teancul de foi presat cu bolovanul și bine legat cu sfoară): Iat-o... (o mângîie) De astă dată e bine ca-i venit mai târziu ca de obicei... Ai făcut un calcul bun... La vârsta asta nu mai ai același randament... A trebuit să muncesc, am fost bolnav, mâna îmi merge mai greu... Zilele trecute am terminat-o... (i-o întinde) Poftim... (Damian refuză speriat, plin de oroare) Ia-o! De astă dată TREBUIE s-o iei...

Damian păstrează aceeași atitudine.

ANDREI (convins): Ai s-o iei... Aici e scrisă povestea noastră, Damian... Trebuie să apară... Uite, ciudat, numai despre seara asta am uitat să pomenesc, deși... poate, pe undeva, am bănuit c-ai să vii... Dar dacă te întorci mîine... (răvășește febril foile de pe masă cu mâna liberă) Aș putea să-ți dau și această anexă... Am poftă să scriu... (încetează cu foșnitul hârtiilor, se întoarce spre interlocutor): E scrisă cu sânge... cu viață, cu inspirație! Cine ar publica asta unui satir bătrân? Pentru marele Simion Pora ar fi lovitura finală (Damian se chircește ca sub lovituri, se face mic), marele succes, culmea glorioasei sale cariere... Testamentul lăsat generației viitoare, geniala sclipire, încununarea... Și punctul final, Damian... Eu am pus punct final... Ăsta-i sfârșitul, prietene... Un sfârșit frumos... Și e bine că ești și tu aici, ca la-nceput...

DAMIAN (cu ochii înrourați, implorând): Andrei! N-am vrut! A fost, a fost... un impuls de moment, o nebunie... Și eu scriam, ca și tine, și eu gândeam, ca tine, și eu aspiram, iubeam... la dracu’! La dracu’! Eu n-aveam sclipirea ta, rostul tău, mâna cu care scriai acele cuvinte, limba... geniul... Și, și... când am văzut, când am citit cu ochii mei acea lucrare, acel manuscris genial, acel moment al... al gândurilor mele, înțelegi... (cade în genunchi și își îngroapă fața în marginea pantalonilor lui Andrei) Era ceea ce gândeam, ce simțeam eu, exact acel lucru! Spus cu vorbe clare, frumoase, inspirate... Oh, Doamne!

ANDREI (se lasă și el în genunchi, îl îmbrățișează): Ei, gata, gata... Ce-a fost, a fost...

DAMIAN (cu sughițuri): Eram și eu tânăr, doream să mă renasc, să fiu cunoscut, aplaudat, genial! Și părea atât de mult a mea! Doream să impresionez pe cineva...

ANDREI: O femeie...

DAMIAN: Da, da, Iulia, nevastă-mea...

ANDREI: Asta a fost greșeala ta...

DAMIAN: Da, da...

ANDREI: Nu, nu... Greșeala ta de scriitor... Acest lucru îți lipsea ție și eu aveam... Sau nu, invers... Tu aveai dorința de afirmare, eu nu... Sau, de ce să mint. o aveam într-o mai mică măsură... poate că exista și pentru mine o redută greu de cucerit, o redută fermecătoare... Dar aveam de pe atunci intuiția acestor de pe urmă cuvinte ale mele, cuvinte ce dus în spate o viață chinuită... Spui că gândeai, că simțeai aceleași chestii, dar... fără supărare... N-ai știut niciodată că valoarea, autenticul, nu stă în soare, în soarele fals al acestei lumi, el e hărăzit umbrei și tăcerii revelatoare... Lumea, modele ei trec... și el, talentul, se vestejește, dispare, e înlocuit doar de încercarea de a te menține acolo sus, de a fi până la capăt ceea ce ai fost, ceea ce lumea a înțeles din tine că ai fost, devii o imitație, un tablou, un simbol... Încerci mereu să fii din nou și nu să fii pur și simplu, în sine, lipsit de sforțări...

DAMIAN (a încetat cu bocitul, îl ascultă atent cu obrajii uzi): Nu știu... Dar gloria a venit, într-adevăr, la sigur. Ciudat, cum de nu m-am îndoit nici o clipă, de când am citit și mai apoi când am... furat, că voi avea succes... de parc-ar fi fost propriu-mi prunc... Și poate chiar...

ANDREI: Poate că ai acest mare merit și mare blestem – l-ai avut, în orice caz – de a simți ce-i autenticul... Cândva ai fost chiar tu însuți autentic, viu, dar... ai devenit doar ceea ce vroiau ei – gloata entuziastă, criticii, banul... Ridică-te... (îl trage în sus și-l îndrumă spre fotoliu, scoțându-i pardesiul elegant)

DAMIAN (bîiguie): De, de unde știi? (se așează oftând)... Când au venit așa toate deodată, bani, glorie, admiratori, femeia iubită... am fost derutat... (Andrei trage un scaun  lângă fotoliu după ce a pus pardesiul și pălăria cu grijă pe altul; Damian își deschide cu mișcări precipitate nasturii sacoului vișiniu cuprins parcă de un val de căldură - un gest nelalocul lui în atmosfera înghețată și neprimitoare a camerei)... Eram buimăcit... nu mai știam ce să cred, ar fi trebuit să fiu fericit, dar nu... Ceva mă oprea în sinea mea, victoria nu-mi aparținea, nu plătisem nimic pentru ea – nu jertfisem nimic din mine pentru ea... Dar nu-i nimic... m-am adaptat, m-am obișnuit să gust superficial din toate bucuriile pe care mi le oferea noua mea situație, am dat repede uitării acea senzație urâcioasă care pusese stăpânire pe mine... Așa că atunci când s-a pus problema unei noi lovituri editoriale n-am mai putut să dau din mine nici măcar ceva comparabil cu vechile mele mediocrități - și măcar de această cădere definitivă eram și eu conștient... conștient de propriu-mi sfârșit...

ANDREI: Ce naiba... doar cunoșteai tu o sursă bună...

DAMIAN (râde crispat, vorbește mușcând îndârjit cuvintele, revenindu-și parcă din introspecția aceea primejdioasă): Am riscat atunci, nu eram sigur că ai mai scris ceva, mă tot întrebam ce se mai petrece în sufletul tău după trădarea aia și eram conștient că dac-ai mai fi fost în stare să scoți ceva din tine te păzeai acum mai bine... Tu tocmai terminaseși...

ANDREI: Heee... Atunci nu-mi dădeam seama de unele chestii, trebuia să mai treacă o viață să mai înțeleg... te uram din tot sufletul meu, te uram și n-aveam un ban, te uram și nu reușeam să te înțeleg, pentru mine setea ta de glorie nu era un motiv suficient de puternic pentru a face ce făcuseși tu...

DAMIAN: Nici pentru mine nu a fost suficient. Dar vezi... lucrurile nu le facem întotdeauna bine gândite, bine motivate... Era ceva în mine căruia nu i-am putut rezista și...

ANDREI: Ce vise nutream atunci! Eram tânăr! Îmi ziceam: când voi publica voi publica sub pseudonim ca nimeni să nu mă cunoască cu adevărat cine sunt, doar apropiații mei... Voi fi un creator învăluit în mister, un colos ce dă sentințe din întuneric... Și voi avea câțiva prieteni buni, sinceri și modești, și câteva fete frumoase care să mă admire enorm, să se uite la mine ca la un soare... încă mai credeam că pot fi cunoscut prin ceea ce scriu, cunoscut și iubit, mă înțelegi? Ce poate fi mai minunat, îmi ziceam, decât să-i lași pe ceilalți să pătrundă în adâncul tău și să te iubească pentru ceea ce ești cu adevărat? Mai târziu mi-am dat seama cât de departe sunt eu de ceea ce scriam, cât de mult mă înstrăinasem eu de propriile rânduri... Nici amintirile despre acele lucruri care mă determinaseră să scriu nu mai erau aceleași cu cele reflectate de lucrările mele...

DAMIAN: Nu mai erau ale tale! Erau ale mele!

ANDREI: Te înșeli! Nici unul din noi nu mai avea vreun drept asupra lor!

DAMIAN: Undeva ai spus că un om poate fi cunoscut doar prin iubire, nu mai țin minte unde... Dar mi-a plăcut...

ANDREI: Și nu-i așa? Eu n-am avut dreptul... Nu m-am cunoscut decât pe mine și singurătatea mea și a fost de ajuns ca să-mi piară cheful de alții... Iubire... Era în ,,Dincolo de pădure”... Dar atunci m-am trezit cu pumnii de la tine... prea monstruos îmi apăreai atunci ca să nu-mi vină să te strâng de gât!

DAMIAN: Te-am bătut atunci tare... Ce ți-am mai dat-o! Eram disperat!

ANDREI: Ei nu chiar așa tare... Da’asta pentru că nu mâncasem nimic de vreo două zile... Făcusem foamea și scrisesem... Și ai apărut tu..

DAMIAN: Te-am umplut de sânge...

ANDREI: Mi-ai spart doar nasul și buza...

DAMIAN: Și ți-am învinețit oleacă ochiul...

ANDREI: Da, da, asta am uitat!

DAMIAN (gâtuit din nou de emoție): Zăceai pe jos plin de sânge și mi-ai spus unde-l puseseși, nici nu te-ntrebasem, ai ghicit imediat de ce venisem... De ce-ai făcut-o? N-am fi ajuns aici, aș fi plecat imediat, (țipă) n-aș fi ajuns eu aici!

ANDREI  (blând):  Eram sfârșit, nemâncat, confuz, mă dureau toate celea și mă lua cu leșin... Și-apoi ... în toată disperarea și sărăcia mea căpătasem un sprijin, singurul lucru care m-a ajutat toată viață, care nu mi l-a luat nimeni și pe care niciodată nu l-am alungat singur cum făceam cu cei din jur; m-a ajutat să mă apropii de esențial ... toată viața ... a luptat alături de mine, cu mine și în mine ... și m-a ajutat ssă scriu lucrurile pe care le-am scris, și m-a făcut de o mie de ori mai fericit decât tine, în toată gloria în care te bălăceai ...

DAMIAN:  Ce, pentru Dumnezeu, ce?

ANDREI:  Păi, Dumnezeu, ce ... (puțin teatral)... L-am avut pe Dumnezeu ... (se îneacă, începe să tușească, și așa o va ține până la sfârșit se face palid, străpuns parcă de un  gând chinuitor și se precipită): Adică, nu, nu...

DAMIAN  (căzut pe gânduri) : Ba da, ai dreptate... Cred că ai dreptate, îmi închipui și eu ...

ANDREI  (încearcă un ton mai vesel dar silit, frământat fiind în continuare pe dinăuntru; va rămâne până la sfârșit șovăielnic la vorbă, palid și chinuit): Nu, nu... Dar oricum... Mă mai duceam  și eu pe la biserică, începusem să văd altfel lucrurile... Și (un început de ton viguros, fals) de ce să fiu impocrit – pumnii tăi nu-mi surâdeau prea mult. Și nu cred că le-aș mai fi rezistat.

DAMIAN  (justificându-se): Da, dar după aia oamenilor pe care i-am trimis să-ți ia lucrurile le-am spus să se poarte frumos cu tine, să nu se atingă de tine.

ANDREI:  Doar aveau meseria pe care-o aveau... Oricum, cred că s-au obținut cu greu și numai când am fost și eu drăguț cu ei... și n-am opus nici o rezistență. Cred că a fost un spontan flux de simpatie reciprocă - ne făceam unii altora viața mai ușoară...

DAMIAN: Dar n-am pățit nimic, nu-i așa? N-a fost cazul... Eu unul mă desprindeam tot mai mult de tine și de lumea ta... N-am fost capabil să înțeleg de ce le dădeai lucrările aproape cu ușurare nici ce scriai nu mă mai impresiona, nu mă mai regăseam acolo, deși înțelegeam, simțeam cum îmi scapă ceva... Dar, oricum, n-ai pățit nimic, nu-i așa?

ANDREI: Ei, doar o dată, o mică scăpare...

DAMIAN:  Te-au bătut? (se face palid)

ANDREI:  Zdravăn.

DAMIAN:  Zdravăn de tot?

ANDREI:  Hm, m-au lăsat lat.

DAMIAN:  Nu mi-au spus! Au să mi-o plătească!

ANDREI:  Îi mai ai în slujbă?

DAMIAN:  Unul din ei a murit ... De fapt, au fost mai mulți... Am renunțat la ei... Nu-i nimic (scrâșnește și strânge din pumni), îi găsesc eu!

ANDREI:  Nu merită, nu contează... Și-au făcut doar meseria... Dacă am sta și-am vedea cine  e de vină până la urmă pentru bestialitatea lor...

DAMIAN:  Tot romantic ai rămas?

ANDREI: Ei, fâs. Nu pot să nu apreciez destoinicia lor în a-și face bine treaba. Până la urmă le-am cedat. De fapt nici nu știu ce mă apucase... apucasem, de fapt, cu sticla de vin oleacă mai înainte și-am prins curaj... Treceam și eu ca tot omul printr-o criză de personalitate, de orgoliu, de posesiune atunci. Venise primăvara și eu jinduiam... jinduiam la o cucoană tânără, frumoasă și deșteaptă - atât de deșteaptă cât poate fi o astfel de cucoană plină de viață. Oricum, era tot ce-și poate dori un om pe lumea asta... Dar să nu-ți închipui că era din basme, să se uite la un nebun disperat ca mine... Mă rog, îi plăcea arta și am vrut să-i dovedesc că nu sunt un rahat; am vrut să-i arăt manuscrisul; tocmai îl terminasem că au venit băieții tăi în negru...

DAMIAN: Îmi pare rău... De unde era eu să știu... Dar la urma urmei, dacă n-a știut să te descopere, să te iubească... poate că nu merita...

ANDREI: Hai mă, ipocritule, doar nici tu nu stai să vezi cine se ascunde în fiecare cerșetor și rufos pe care-l vezi la colțul străzii... Deși, așa ca tine am spus și eu în final – ca s-o uit. Drept e că arătam atunci mai bine ca acum dar tot un zdrențăros și coate-goale eram pe lângă frumusețea și eleganța ei, de mi se făcea și mie rușine... mie...

DAMIAN: Dar ți-am trimis bani! Mereu... După pocneala aceea...

ANDREI: Da, ai fost darnic. Cred că erai conștient că trebuie să-ți întreții campionul, asul din mânecă. Dar de fiecare dată când îi primeam aveam o zvâcnire de orgoliu. Mă priveam ca pe un nebun în credința și pasivitatea mea, în visările mele și mă cuprindea brusc un acces de materialism, deveneam brusc foarte practic... Și fugeam din nou în lume, încercam, speram, din nou, să mă afirm... (ironic) Eu!

           Știi, n-am fost o victimă bună, așa cum striga după martiriu creștinul din mine! Credința mea a fost mică, viața mea se compune mai mult din accese de furie, de suferință fizică, de orgoliu, de egoism și mai puțin, foarte puțin, din inspirație și căință și credință adevărată. Iar mai puține au fost, mai ales, momentele când m-am bucurat de iubirea în Dumnezeu... de obicei foloseam aceste momente unice ca să creez, să scriu ceva, încercam să revărs din  mine bucuria năvalnică, acea dragoste de oameni și de viață... (tuse prelungită, adâncă)... Și am mai fost greșit încredințat de o misiune a mea mai specială printre muritori, misiunea de a le arăta o rază de lumină prin ceea ce scriu, prin iluminarea mea... de aceea nu mi-am făcut prea multe griji și căințe pentru păcatele mele – le consideram necesare pentru a acumula experiența pe care s-o transfigureze în arta mea... de aceea credința mea e unică... Tu te-ai mirat de pasivitatea mea, dar nu știi de câte ori te-am blestemat și de câte ori nu te-aș fi sugrumat dacă te-aș fi văzut... (tuse)

DAMIAN: Nu, nu, nu-i adevărat! Totdeauna m-am mirat unde găsesc toți atâta credință în ceea ce scriam... ce scriai... Doar am citit și eu ce era scris acolo, de atâtea ori... nu pomeniseși nici un cuvânt de Dumnezeu, de Isus, doar arareori, și atunci nu le făceai niciodată reclamă, iar personajele tale nu mai spun... Și uite, știi, până și Patriarhul României mi-a trimis o scrisoare în care mă binecuvânta și-mi explica marele rol pe care cărțile mele îl au în bine asupra intelectualilor...

ANDREI (îl pufnește râsul): Fain! Am făcut un lucru minunat împreună, nu-i așa, Damiane? (tuse)

DAMIAN: Ei, bine pe dracu’.

ANDREI (exaltat): Nu-ți dai seama? Ce-aș fi făcut eu în locul tău? Îți zic eu, m-aș fi ratat! Crezi c-aș fi scris eu de pe tronul tău ce-am scris aici, în întuneric, în suferință și mizerie? N-aș fi făcut decât să mă zbat să fiu mereu la înălțime și aș fi fost lipsit de îndestularea mea de alinarea credinței! Crezi că sclipirile acelea, una după alta, una mai bună ca alta – cum crezi că s-au născut? – din durere și ură, din suferințe și frustrări, din ciudata combinație ce s-a iscat în mine între dorința de a mă dovedi cel mai bun și dragostea mea de oameni, dorința mea de a mă revărsa în ei... Nu e frumos că oamenii m-au înțeles totuși, adorat și mi-au fost recunoscători pentru arta mea fără să mă cunoască? Ce importanță are că tu ai cules roadele?! E mai bine așa! Adevăratele roade sunt acum, poate, în cei ce m-au citit!

DAMIAN (nu prea-i împărtășește entuziasmul, e derutat): Nu crezi c-ai luat-o puțintel razna? Eu venisem să-ți implor iertarea, să te rog să accepți ce ți se cuvine, gloria, să înlătur minciuna, să spun adevărul!

ANDREI: (mirat) Adevărul?... (începe să râdă, dar râsul i se transformă treptat în tuse) Eu vedetă, acum? Ha, ha, ha! pe care nu pot să mi-l... (tuse)... să mi-l imaginez... Nu, nu... (tuse). Și, apoi, de ce să distrugi o legendă, un vis? Nimeni nu știe nimic și idolul trebuie să rămână idol! Oamenii au nevoie de idoli! Nu crezi c-ar fi dezamăgiți aflând adevărul – la coș atunci cu adevărul!

DAMIAN: Dar au nevoie de un idol adevărat! Ca tine!

ANDREI: Eu nu sunt un idol, sunt doar un om și încă unul netrebnic, invidios și nefericit...

Altfel n-aș fi scris ce-am scris. E ceva în mine...

DAMIAN (rugător): Dar, Andrei, te rog, nu mai pot trăi în rahatul ăsta de minciună, prefăcându-mă, vreau să fiu eu însumi, să scap de vinovăție... mă urmărește peste tot!

ANDREI: Dar tu de mult nu mai ești cineva! Și te-ai văzut în toată așa-zisa ta ticăloșie, așa cum te vor vedea toți după? Cred că te-ai îngrozit! Iar vinovăția nu are de ce să te mai apese. A fost nevoie de acel început și de acea continuare ca să-mi dau seama de ceea ce merită și ce nu, de binele pe care mi l-ai făcut, fără, poate, să vrei. Dar nu e numai Destinul, Soarta. Știi bine că parc-ai fost împins de ceva, de cineva, de la spate, încă de la început... Dumnezeu a avut grijă de toate și eu am consimțit la această Soartă, ceea ce n-aș fi făcut niciodată de bunăvoie... Doar suferind, flămânzind și urându-te, și urându-mă pentru ura mea am ajuns la ceea ce pentru mine e esențial și vital, am găsit mângîiere... Și acum nu-ți mai port pică... Eu sunt cu sufletul împăcat. Datorită ție, Damiane. Și am făcut împreună un lucru negândit de bun. De aceea zic: Mulțumesc Damiane, mulțumesc și lui Dumnezeu, că s-a făcut Voia Lui. Numai Voia Lui...

DAMIAN (s-a înroșit treptat sub o nouă înțelegere în timpul acestui discurs și se ridică nestăpânit în picioare, țipând cu glas spart, furios): Du-te dracului, cu Dumnezeul tău cu tot! Tu te-ai realizat și eu m-am ratat, trăind în minciună și căințe zadarnice, neiertate și neacceptate de nimeni, de cugetul meu – niciodată! Visând noapte de noapte degetul tău acuzator îndreptat spre mine, glasul tău când îmi indica locul manuscrisului, fața ta plină de sânge! Fii blestemat, cu mântuirea ta cu tot! Fie blestemată clipa când mi-ai ieșit în cale, cu prietenia și cu geniul tău blestemat, cu ispita scrisului tău vrăjit! Știi tu ce înseamnă să minți zi de zi și minut de minut în fața cohortelor de admiratori sinceri, la radio, la televizor, la Congrese și Conferințe, să minți cu premeditare și să fii convins tu însuți de adevărul minciunilor tale, să minți în fața propriei soții pe care o iubești? Știi tu ce înseamnă să ai o soție care să te iubească treizeci și cinci de ani ca o nebună, făcând aproape un cult pentru tine, dar nu pentru tine, ci pentru ceva ce-i al altcuiva? Vreau să fiu din nou eu însumi! (se apleacă și-l ridică în sus de guler pe scriitor, făcând să-i pârâie reverul hainei și făcându-l să ridice capul pe care-l ținuse până atunci spășit plecat în jos; Andrei îl privește în ochi și începe să tușească adânc, istovitor; Damian îi dă drumul)

          Andrei își revine treptat; scuipă flegma pe jos.

ANDREI: La femei nu știi niciodată unde se termină dragostea spirituală și unde începe cea fizică... sau invers... la ele, spunea cineva, totul e amestecat... Te iubește, fii liniștit. Te iubește pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce scrii, deși poate asta a fost poarta prin care a intrat în tine. Deși nici de asta n-aș fi atât de sigur. Oricum după treizeci și cinci de ani de căsnicie...

DAMIAN: Treizeci și trei... Și doi copii...

ANDREI: Să-ți trăiască... După treizeci și cinci de ani de intimitate trebuie să fi ajuns să te cunoască, nu se poate... Doar și tu ai iubit-o... Ce poate fi mai frumos? Iar la neștiița mea de suferințele tale nu pot să replic decât cu neștiința ta față de suferințele mele, deși nu le putem pune în balanță , așa ceva nu se măsoară cu nimic...  și mă dezic de avantajul pe care-l prezintă faptul că ale mele sunt mai evidente... (tuse puternică timp de o jumătate de minut; Andrei se întoarce cu spatele la Damian, se duce și se sprijină de masă, scuipă pe jos de vreo două ori și se liniștește)... Așa a fost să fie... Tu să suferi din conștiință, eu să sufăr din suferință, din orgoliu, din mizerie, din Dumnezeu... așa a fost scris... (început de tuse stăvilit cu un efort de voință)

          Dar mi-am dat acum seama. Era ceva ce lipsea din cerc și nu știam ce. Acum știu și trebuie îndeplinit. Trebuie să-mi răscumpăr într-un fel greșeala, greșeala de a nu-ți fi arătat atunci, de mult, în acest loc, calea, calea cea bună; am crezut că scrisul meu o va face și de altfel nici nu știam eu multe atunci – ca și cum. Și apoi atunci nu eram în stare de așa ceva, aveam încă un fel de jenă în a discuta chestiuni de ordin atât de intim... De-aș fi putut, ți-aș fi furat privirea de la strălucirea gloriei să ți-o îndrept spre adevăruri... Ar fi trebuit să mă dezvălui în fața ta... Așa a fost să fie... Destinul... Și acum noi trebuie să-l împlinim, să punem punct în mod onorabil... (tușește slab, se întoarce spre Damian care-l privește adânc în ochi, se duce spre el și-l împinge blând în fotoliu)

ANDREI:  Așteaptă-mă aici.

Ia ligheanul de tablă din cui și, tușind și mergând chinuit, iese pe ușă pierzându-se în fundul curții.

Scena 4 (Damian)

Damian rămâne un pic pe gânduri apoi, parcă și-ar fi adus aminte de ceva, se ridică, se apropie de masă, scotocește în pardesiu, scoate un portofel gros de piele neagră și din el un teanc de bani și-i pune pe masă acoperindu-i cu hârtii.

DAMIAN (mormăie): Să fie...

Se întoarce la locul lui și-și reia firul gândurilor.

Scena 5 (Damian, Andrei)

          Reintră Andrei ducând în brațe un lighean cu apă fiebinte și niște ștergare albe, frumoase: îl așează la picioarele prietenului său.

DAMIAN: Ce faci?

ANDREI (vorbește rar, incantând cuvintele): Trebuie să-mi cer iertare de la tine într-un fel. Căci aici punem punct Destinului, îl împlinim. Căci toate trebuie să rămână așa cum sunt. Nimeni nu va afla nimic din ceea ce a fost, cum a fost. Acum nu mai are rost. Nu mai are rost decât epilogul și liniuța de subliniere. E frig afară - se simte până aici...

DAMIAN: Da, frig... Cum reziști?

ANDREI: Scriu și beau, beau și scriu... Ți-au înghețat picioarele în pantofi?

DAMIAN: Și-așa, și-așa...

ANDREI: De fapt nici nu contează... Oricum trebuie s-o fac... Aici nu am nimic de încălzit decât apa asta... Și acum te rog să taci, să nu mai spui nimic, orice-aș face... te rog, e important.

DAMIAN: În regulă. O.K.

Andrei se lasă pe vine, trage scaunul pe care stătuse el mai aproape de fotoliu și pune ștergarele pe el. Ridică cu grijă unul din picioarele lui Damian și-i scoate pantoful; la fel și cu celălalt. Îi pune cu grijă ritualică deoparte, îi scoate ușor ciorapii și-i pune pe fiecare în pantoful lui; îi suflecă atent pantalonii până la genunghi și-i lasă picioarele în apa fierbinte. Damian se uită mirat, fără să înțeleagă. Andrei scoate din buzunar o bucată de săpun fin, scump; ia în căușul palmelor apă din lighean și se clătește separat, apoi se ridică și se duce de se șterge cu prosopul lui jegos. Revine și începe să spele cu credință și iubire picioarele lui Damian, stropindu-i-le mângîios.

          Damian, care mai întîi dăduse capul pe spate și se relaxase cu un oftat, are un șoc la atingerea mîinilor lui; reacțiile sale sunt în continuare contradictorii, succedându-se rapid; ba-și înalță capul mușcându-și buzele sau întredeschizând gura să spună ceva, gata să plângă, ba îl lasă ostenit pe spătar, sau se arcuiește în sus cu tot corpul, încordându-și mîinile pe brațele fotoliului, gata s-o ia din loc; ceva în atitudinea lui Andrei, calmul său religios, îl face să se potolească; rămâne aplecat în față, uitându-se încordat la chipul slujitorului său. Andrei continuă concentrat ritualul, indiferent de reacțiile celui din fotoliu. Doar o singură dată își ridică privirea dar Damian întoarce jenat capul; își lasă apoi din nou capul în jos, clătinându-l la dreapta și la stânga a mirare. Pare că din când în când murmură numai pentru el niște cuvinte ce se pierd, acoperite de șuierul dușmănos al gerului.

          Ia săpunul, îi săpunește picioarele, le clătește, cu mișcări la fel de frumoase. În cele din urmă termină, se ridică, ia ștergarele, se apleacă din nou și îi șterge cu tandrețe picioarele păroase; îi pune ciorapii, îi coboară cracii pantalonilor netezindu-i și-i pune pantofii. Apoi, tot fără vorbă și zgomot, ia ligheanul și iese cu el în curte unde-i aruncă conținutul. Se duce și-l agață la loc în cuiul său.

ANDREI: Gata.

DAMIAN (cu uimire, are ochii umezi, e puțin răgușit): Ce-a fost asta?

ANDREI: S-a terminat. Ia manuscrisul și pleacă.

Damian se ridică, face câțiva pași de parcă și-ar încerca noile picioare, dă să spună ceva, întorcându-se spre gazda sa.

ANDREI: Nu mai spune  nimic. Ia manuscrisul și pleacă.

Damian ia manuscrisul, își pune pardesiul, căciula, fularul, ochelarii, redevenind cel dinainte. Dă să iasă dar se oprește și se întoarce în prag, să-și ia rămas bun.

ANDREI: Nu vorbi! La revedere! Ieși!

Damian iese și închide ușa după el. Alunecă pe gheața din curte, se redresează și dispare.

Scena 6 (Andrei)

ANDREI: Adio, Damian Preoțescu. Domnule Simion Pora, adio.

          Se întoarce de la ușă și-și privește camera, dă ocol mesei în timp ce tusea pune stăpânire pe el mai amarnic ca niciodată, se sprijină cu tot trupul de masă dar aceasta cedează și se răstoarnă; odată cu ea cade și Andrei, lovindu-se la cap; rămâne câteva clipe pe jos, zguduit de tuse, se adună apoi și se ridică greoi în genunchi, dar mai mult nu poate, Cu o mână ținându-se de cap, tușind mereu, sufocându-se, se târîie spre pat, dând ocol mesei răsturnate.

ANDREI: Ce-ar mai fi spus... Heh... Doamne? Nimic, Doamne. Restul e tăcere, heh, nu-i așa? Oricum, iartă-mă. (țipă) Iartă-mă! oh, Doamne, mă auzi? Mă mai auzi? Iartă-mă n-am știut ce spun! Cum am putut, heh, să spun că îmi aparții? Cum , Doamne? O greșeală de moment? Heh, heh, heh... Doar tu știi bine cum stau lucrurile cu mine... Atât cât am putut m-am dăruit ție, Doamne. Datoria mea de artist a stat înainte, cu păcatele ei cu tot... Asta e... Ceea ce trebuia împlinit, am împlinit. Amândoi. Eu și el. Și vin la tine. Iartă-mă. Iartă-mă. (tuse prelungă. Cade pe  jos și descoperă banii lui Damian)

ANDREI (țipă răgușit): Ia-mă, Doamne! (se întoarce spre public tușind cu mîinile la piept, mîini în care ține tremurând câteva bancnote de hârtii mototolite) Ia-mă, Doamne! (bîiguie) Cum a putut să-mi facă una ca asta? Prietenia, credința, iubirea nu se cumpără, nu se vând, la dracu’! Există sau nu! (tuse; disprețuitor) Mi-a cumpărat un serviciu făcut... N-a văzut pocăința... Eh, Damiane, Damiane... (tuse)... ție ți-a lipsit întotdeauna ochiul îndreptat spre ceea ce-i autentic, spre Esențe, spre Adevăr. Tu ai aruncat doar ochiade, ți-a lipsit scăpăriciul. Eh, asta e.

          Tușește mult aplecat cu capul spre podea, apoi se potolește, se ridică greu în genunchi, amețit, clătinându-se.

ANDREI: Aici mă trage curentul. Trebuie închisă ușa ca lumea. (dă să se miște spre ușă dar se prăbușește). Trebuie și s-o repar (se mai târîie un pic) Mulțumesc, Doamne, că ai luat tusea asta de la mine. Să murim ca oamenii, nu ca măgarii. (lasă capul pe podea și nu mai mișcă)

Scena 7 (Vecina)

          Vecina vine și vede ușa desprinsă așezată în poziția aceea ciudată. Privește și ascultă mai întîi din dosul ei, apoi, neobservând nici o mișcare, dă la o parte ,,lemnul” de la intrare și pășește curioasă înăuntru, cu precauție, privind cercetător peisajul. Îl vede pe Andrei Văleni căzut, se duce la el; îl pipăie la gât, scoate o oglindă, o șterge temeinic cu marginea rochiei și i-o pune la gură. Dă apoi din cap cu înțelepciune.

VECINA: A crăpat. Gata.

          Vede banii. Se repede la ei, îi smulge din mâna lui, apoi îi culege și pe ceilalți împrăștiați printre hârtii, netezindu-i cu grijă și făcând ochii mari.

VECINA (privește prada): Ia te uită la el, zgârciobul! Tii, că mult bănet mai e aici! (îi dă un picior hoitului) Mațe fripte! Linge blide! Hagi Tudose! Huo! (îi mai trage un picior; și-ncă unul, dar obosește) Ai murit ca un mizerabil, așa cum ai trăit! (îi mai dă un picior satisfăcută) Na! Așa-ți trebuie!

          Culege și ștergarele, săpunul fin, prosopul lui vechi, păturile; ia până și săpunul de casă al lui Andrei și iese triumfătoare cu trofeele.

(Cortina)

 

Radu Andrei Hora (Radu Popescu) s-a născut la Galați în 17 iunie 1976. În timpul liceului scrie proză scurtă, câștigând numeroase premii la competițiile de profil. Din 1993 începe să scrie teatru. În anul 1994 vine în București ca student al Facultății de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, pe care o absolvă în anul 2000. În 1995 piesa sa „Abluțiunea” este nominalizată pentru Piesa Anului ’95 la Gala Premiilor Uniter și apare la Editura Unitext în anul următor, într-un volum colectiv.

Din 1996 este membru al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România (S.M.S.P.R.), iar din anul 2001 este cooptat în conducerea acesteia. Din ’96 până în anul 2000 publică poezie și proză scurtă în revista „Viața Medicală” și Almanahul literar „Clipa cea repede” al S.M.S.P.R.

Volumul de față, ce reunește patru piese, este primul al autorului.

Puteți să-i scrieți lui Radu Andrei Hora la adresa de mail: har_ro_2003@yahoo.com

Sugestiile și reclamațiile sunt binevenite!