Alexandra Diaconu

(lui adrian, în urma căruia prea multe
zile-au trecut și-au crescut oceanele...)

canada

 


2.

acesta da, e-un trecut pe care, dacă nu ni-l vom aminti, vom fi condamnați să-l repetăm. la nesfîrșit. pînă cînd o să iasă. pe ușă, cum trebuie. grațios, demn, desăvîrșit.

n-am ieșit niciodată din țara asta pe care-aș fi jurat c-o iubesc. acum e-o țară blestemată, aș pleca de pe stradă, trîntind ușa, cu nerv. să plouă cu tencuială. sînt însă prizoniera unei țări închise și-nlăuntrul ei mă sufoc, scrijelindu-i pereții.

dar am să văd canada pînă la sfîrșitul zilelor mele, căci el o va privi prin ochii mei.

și peste zece-douăzeci de ani va putea spune: uite, alexandra mea dragă, ce pajiște verde avem în fața casei cu trei etaje și geamuri termopan. uite, prințeso, ce mașină roșie avem în garaj, decapotabilă, ultimul răcnet. cum ne-am realizat, cum am găsit fericirea. dar el va vorbi către sine.

el va privi toată viața lui prin ochii mei și se va simți împlinit. căci într-o zi am plecat să cucerim lumea. iar lumea a făcut o reverență și-a îngenunchiat la picioarele noastre. vezi, prințeso, c-am reușit? dar eu nu voi fi, să-i răspund.

 

 

Alexandra Diaconu