Cătălin Gavriliu

Ențu
(III, 4)

 


N-a pus însă mîna pe telefon, deși aproape că trecuse vacanța. Lașitate ori teamă de eșec?

Cînd vine timpul să-și  distribuie trupul, uită  cît a tocit la Marketing și redevine femeia proastă care se leapădă în cutia poștală de copilul nedorit. Blamul societății îi apasă ceafa, din piatră seacă așteaptă să răsară un reporter de la Simbol TV care să-l dea pe post c-a făcut și-a dres.

Singurul în fața căruia s-a descărcat sufletește a fost Ion, care însă n-a ezitat să exploateze povestea în folos propriu, monologul bucurîndu-se de un oarecare succes, chiar dacă nu era încă pe gustul lui Sandu.

Și mie îmi plac știrile de după-masă, cu pedofili, incestuoși și alte blăstămății. Mereu aștept să mă văd acolo, că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Îi  zic  lui bărbatu-meu: “Păi ăștia ar trebui spînzurați, nu alta!”, dar dac-ar ști săracul ce pătimesc io de pe urma propriilor mei copii, pe care el nu-i știe… Io cu el am trei copii: o fată, “Andreea-Paula” și doi flăcăi, “Ghiță” și “Kanel”. Toate-s bune și frumoase. Cînd m-a luat, mi-a zis că nu-l interesează cu cine m-am întins pînă atunci, dar să nu calc pe bec, că mă spintecă, cum ar face tot omul. Așa că nu i-am zis de suta de aurolaci care au ieșit din mine înainte, cînd rămîneam borțoasă la prima adiere. N-aveam condiții și lăsam plodul în cutia poștală a oamenilor. Mi se chircea inima, nu alta, dar n-aveam ce face. Unii cetățeni erau miloși și îmi duceau odorul la leagăn. Alții îl rupeau însă în bucăți și mi-l zvîrleau peste gard de îndată ce dădeau cu  ochii de el, de-i culegeam scutecele de prin sîrma ghimpată. La un moment dat am zis ho la viața asta destrăbălată și m-am căsătorit cu un om de treabă, care mi-a și turnat trei plozi dintr-un foc. E fain să fii mamă pînă la capăt, să n-ai grijă că străinul îți toacă gîgîlicea, ci chiar tu o duci la grădiniță, o ștergi la poponeață și o înveți prima boabă de română. Anii au trecut, credincioasă, alături de bărbatul meu. Copiii ceilalți, anteriori, au crescut și ei și mi-au luat urma. Cîțiva golani, de vreo 15, 16 ani au început să-mi dea tîrcoale, ca bărbatul la femeie. “Hai, fa, să-ți zic povestea de cînd furai stiloaie” sau “Hai, fa, să-ți arăt poza cu tu la agățat la colțul străzii”, iaca așa mă tot ispiteau de cum mă vedeau pe drum. “Ce-mi trebe? Lasă-mă în pace, c-acu îmi vine omu cu toporul!” le ziceam, și scuipam în sîn, să fiu tot așa de tare pe mai încolo. Dar n-am putut. Pînă la urmă m-au tras într-un canal și mi-au făcut felul, doi sau trei boschetari pe care io i-am adus pe lume și m-am bucurat atunci că, iaca, bine că pe ăștia nu i-a mai rupt domn Rusu. Și-am rămas grea. Dar cum să-i zic asta lui bărbatu meu, cînd el s-a lenevit și nu m-a mai atins de-aproape juma de an? Așa că l-am ținut într-o beție și, cînd mi-o venit sorocul, am născut în dulap, ca studentele de la cămin. Sara, i-am zis că trag o fugă pînă la chioșc să cumpăr niște vodcă, i-am așternut puișorului într-o plasă de plastic și l-am pus iarăși în cutia poștală, că la noi e România, nu-i Germania, că-mi vine cîteodată să-i dau lui maică-mea cu ciocanul în gură de ce m-a născut aici, unde stai cu sufletul la gură mai întîi dacă ți-l primește și nu cumva ți-l dă la cîini, iar după aia, după ce crește și se face golan mare, dacă n-o să sară să mă necinstească pe mine, care l-am născut. Dac-aș fi fost la nemți, nu m-ar fi durut capul: îl lăsam pe bebe într-o cutie specială, cu lumină și căldură, și nu dădeam bine colțul străzii că și apărea o familie din aia care nu poate să facă copii oricît s-ar opinti, și l-ar fi luat acasă la ei și i-ar fi dat o educație aleasă, iar cînd peste ani și ani m-ar fi întîlnit în parc, să-mi sărute mîna și să-mi zică “Săru mîna, mamă, știu că n-ai putut să mă crești, de aia m-ai dat, dar am nimerit la niște oameni buni, care sunt părinții mei, nu duc lipsă de nimic, ba chiar am să-ți dau să le duci ceva și frățiorilor mei pe care nu i-am cunoscut, dar eu nu pot să-l uit pe cine m-a adus pe pămînt, îți mulțumesc, mamă, nu să tabere cu aia pe mine… Of, dacă mi-ar da Pro-tv-ul jumate de minut la știrile de la ora 5, le-aș zice așa celor ca mine: “Feriți-vă de amintirile cu voi cînd erați mari scule pe bascule, că-s cele mai perverse!”

În dimineața în care l-a cunoscut pe Ențu, pe cînd se grăbea să mai prindă zbierătele cu care Șchiopu trata repetițiile, Ion își dădu seama că uitase cum se face semnul crucii. Trebuia să se arate bulversat de întîmplările acelei zile cu bucluc, dar în orice altă religie putea cere ajutorul de sus, numai în cea creștină, căreia îi aparțineau eroii comediei, nu. Lapsusul îi amenință cariera, o știa prea bine, astfel că i se păru providențială întîlnirea cu cele două rînduri de trei cruci ale lui Ențu, aplicate în aerul care îi separa. Altcineva poate că ar fi luat gestul drept “Piei, satană!” și, ajuns acasă, ar fi întrebat oglindă  ce am diavolesc în mine. Ion însă n-a mai intrat în cabină, ci direct pe scenă, unde execută o umilitate care îl calmă pe regizor. “Zi drept, pe asta de unde ai mai furat-o?”, îl întrebară cei din trupă. Le spusese odată că, spre deoasebire de ei, el nu doar copia expresivitatea altora, ci răpea pentru totdeauna inocența, vocea alintată ori mersul împleticit al victimelor sale. Exemplificarea care urmă îi făcu pe mulți să regrete ușurința cu care îl acceptaseră pe paznic la șuetele lor, dezgustul față de mișcarea de amatori fiindu-le reactivat într-o asemenea măsură, încît n-a mai fost posibilă colaborarea cu el. N-a trebuit să-l saboteze prea mult, deaorece însuși Șchiopu îl retrogradă la un rol episodic, după ce nopțile albe petrecute la “Rozena” îl împiedicaseră pe Ion de a mai fi atent la texte nescrise de el însuși. E drept, în zilele care au urmat actorii au avut senzația că muncesc într-un oraș cu mulți și mari mutilați de război, dar nimeni n-a făcut vreo legătură cu inepțiile lui Ion, totul fiind pus pe seama poluării.

Nici el nu mai simțea respectul de la nceput față de profesioniști, așa că n-a mai stat să dea relații în legătură cu buna lui formă artistică, ci s-a dus la “Rozena”, unde-l văzuse pe Ențu intînd. Îl găsi în fața unor orori întîmplate cu adevărat în Canada, dar nu îndrăzni să-l abordeze decît după expirarea orei plătite de Internet. L-a invitat în Salonul literar, unde nu era nici un client la acea oră, fapt care îl sperie pe licean, încă aflat sub șocul a ceea ce a văzut că trebuie să-i facă Lidiei. Îl știa din vedere pe Ion – “ăsta e de-al casei, sigur o să mă pună să plătesc mai știu eu ce stricăciune la computer”. Neliniștea îi sprori și mai mult cînd auzi ce se comanda pentru el, o cafea și o sută de coniac, adică alocația lui pe două luni. “La masă oamenii spun totul!” , repetă Ion sloganul prin care radioul local tocmai își promovase una din emisiunile de prînz, în care vedeta invitată era chiar Șchiopu. “Ăsta-i șeful meu. Ai auzit de el?” , îl îtntrebă pe Ențu. Nu, nu auzise, deoarece școala nu-i dădea timp s-ajungă și pe la teatru, dar, oricum, era bucuros să cunoască un actor adevărat și cu atît mai mult să-l ajute în muncă printr-o nimica toată, un tic nevinovat care îi apare ori de cîte ori se teme că-și va pierde încrederea în sine, respectiv în abia însăilatul plan de a o ucide pe Lidia, singura cale de mîntuire care-i mai rămăsese și pe care i-o releva în speranța că se va dovedi o gură spartă și-l va preveni pe tatăl fetei, patronul acelui restaurant, dacă auzise de el. Ion fu recunoscător pentru biografia aceea venită la el de bună voie, ca transfuzia care-l scutește pe vampir de a mai sări la gîtul donatorilor, astfel că îi lăsă lui Ențu șiragul aerian de cruci. Nu vedea în puști un rival, deoarece el renunțase de mult la a o mai curta pe Lidia, fiica patronului.

Cătălin Gavriliu