Cătălin Gavriliu

Ențu
(III, 3)

 


În ultima vreme urmărea și el jurnalele de la ora 5, de pe Antena 1 și Pro-tv. I-a atras atenția un caz din Oradea, parcă: o elevă de 17 ani a fost înjunghiată în fața liceului, sub privirile neputincioase ale colegelor, de către un tînăr care, după ce-a urmărit-o șase luni fără odihnă, și-a dat seama că nu are nici o șansă de a-i intra în grații. 32 de lovituri de cuțit i-au fost necesare asasinului ca să uite “afrontul” pe care i-l adusese fata. Similitudinile îi deveniră de-a dreptul tulburătoare cînd își aminti ultima lor “conversație”, din urmă cu două luni și ceva; Lidia era de serviciu pe liceu și rezolva, între două sonerii, integrale pentru Prodea, meditatorul ei pe care Ențu îl ura de cînd fusese surprins, luat la șuturi și înjurat de acesta că joacă fotbal cu nasturi pe catedră. El profită de serenitatea cu care garda de corp își fuma țigările pe-o bancă din curte și, așezîndu-se la masa ei, în fața cancelariei, o întrebă ce știi despre moarte. “Poftim?!”, a zis - adică: “Ce-i cu prostia asta?” -, după care: “Dacă nu pleci, îl chem pe domnul director!”, de parcă el n-ar fi văzut-o apăsînd butonul de la walkie-talkie. Din cauza panicii, n-a știut ce-i luase de pe masă, un pix sau poate un stilou. Trebui să se refugieze în toaleta din apropiere, pînă cînd șuvoiul de elevi scăpați de la ore obligă bătăușele să se mulțumească cu simple ghionturi, nevăzute de arbitru dar resimțite din plin de Ențu. A intrat la el în clasă cu sentimentul că absentase inutil la ora de Religie, căci numai preotul i-ar fi putut înțelege neputința, aceași senzație de ușă pentru totdeauna închisă, pe care o trăia nu de șase luni, ca ăla, ci de un an și ceva, mai precis dintr-o seara de marți, în aprilie, cînd Lidia i-a spus cu politețe, dar ferm, nu e nevoie să mă conduci acasă, vezi bine că are cine s-o facă.

Nu-și reveni din șocul de a poseda un obiect de-al ei nici a doua oră, pe care și-o petrecu în parc, și-abia la Sport află că rămăsese corigent la Română. Profesoara îi trecuse pe toți cei prezenți, fără să-i mai asculte. Așa se întîmpla în fiecare an, de cînd aiba se strîngea numărul minim de elevi pentru existența unei clase. Orice lipsă la apel în rîndul copiilor ar fi însemnat șomaj pentru o grămadă de dascăli. Ențu n-avea de unde să știe că Inspectoratul Școlar aprobase în mod excepțional scăderea cu două unități a limitei de jos de funcționare a claselor anului terminal. Sau, dacă ar fi fost mai comunicativ, poate că ar fi aflat. Despre hotărîrea cadrelor didactice – luată în  sînul sindicatului cu doar cîteva zile în urmă - , de a-și păstra locurile de muncă printr-un plan de repetenție care să asigure materie primă școlară și la anul, cu siguranță că nu aflase. Formalitatea cu care se rezolvau situațiile dificile nu dispăruse cu totul. Recrutarea corigențior se făcea însă nu din rîndul celor care n-au deschis niciodată cartea, ci dintre absenții ultimelor zile de curs. Era un moft pe care îl impusese o profesoară de Franceză, susținută de însăși mama lui Ențu, și ea o aprigă sindicalistă.

Apoi buna creștere a Lidiei a dispărut, indiferența ostilă care îi luă locul necesitînd doze din ce în ce mai puternice de cuvinte sau gesturi care să-i atragă atenția. Între aceste șocuri  a fost și “moartea” cu care a vrut să-i scurt-circuiteze creierul absorbit de matematică. Dacă ar fi înțeles de la început asta, probabil că n-ar fi ajuns la gîndul crimei ca ultimă manieră de a-i releva faptul că el există. Matricea în care ar fi trebuit să se  înscrie relația lor era una de tip familial, frate-soră. El s-a simțit în regulă în tot ceea ce face deoarece întîlnea la tot pasul eroi de film și situații care să-i alimenteze un eventual discurs explicativ, în fața ei ori chiar a mătușă-sii Ana.

Dar nu stiloul chinezesc, ci raptul informatic din ultima zi de școală e adevărata pată neagră a biografiei lui, în ciuda infinitelor menajamente avute în vedere la comitere. Condițiile de laborator în care i-a supus destinul la experimentul respectiv n-au exclus, din păcate, lacrimile. Pe atunci nu știa nici de spasmofilie, nici de bolile care se declanșează pe fond nervos, cum e Zona Zoster, bunăoară, pe care a cunoscut-o recent pe propria-i piele, cînd s-a enervat că taică-su schimbase canalul cînd acțiunea filmului era mai palpitantă. Ar fi vrut s-o sune la biroul ei electoral de-acasă, să-i înapoieze discheta cu scrisori, ca și cum i-ar da vișine din livada interzisă a unchilor săi...

Cătălin Gavriliu