Liana Mânzat

 


De septem dormientibus

(un apocrif de Apus)


dacă vrei putem citi împreună viețile sfinților,
doar noi doi,
pe ceilalți cinci nu-i mai băgăm în seamă
ne putem minuna stând în pat
de întâmplări de demult cu Sfântul Macarie, Silvestru sau Nicolae
după aceea visători
mai citim puțin din cartea jerpelită
a lui Woody Allen - ni se potrivește

neurotici citadini suntem și noi
iar spre sf
ârșit, în zori
când timpul presează
și se luminează a soare plictisit cu sânge la orizont
o să-mi povestești din nou viața ta,
eu o să fiu nerăbdătoare
și-mi voi dori să plec și tot așa
seduși
azi de tristețe, mâine de uitare
și-n general de speranță
nici nu o să ne dăm seama
că de atâția ani (327)
prinși în capcană
dormim (în peștera noastră de pe muntele Celion).

 

Petrecerea s-a terminat

s-a făcut dimineață
încerc să-mi amintesc dacă este vară sau anotimp ploios
câini latră fară încetare – așteaptă la poartă flămânzi
am rămas singură prizonier în casa speranței
(aceea ce moare la urmă)
și-aș vrea să plec
aș vrea și eu acum să plec
nu mai am loc și nici timp să respir

tăcerea se cerne peste scrumiere, pahare și cești

privirea cioantă atârnă de atâta tristețe
și nu mai e nimeni să-mi povestească
cu tulburătoare seriozitate grămezi de că_at
nu mai are cine să mă conducă la gară
sunt ultimul om rămas pe pământ
după atâta amar de vreme și atâtea foste trompete
am obosit și m-aș duce
tot ce mai știu sunt silabe de gânduri de veghe
și-acum aș vrea

Liana Mânzat